Pagină:The-lords-day-part-1-1936.pdf/13

15 Martie, 1936

TURNUL DE VEGHERE

93

Pe tot parcursul construcției arcei, răutatea a continuat să crească. Nefilimii care își luaseră trupuri umane, sub conducerea lui Satan, se dedaseră la orice crimă imaginabilă, iar oameni de renume li se alăturaseră în orice crimă imaginabilă, iar gândurile lor nu erau decât rele. Finalizarea arcae și intrarea lui Noe în ea avea să fie un semnal pentru acești diavoli în formă umană și pentru sclavii lor umani să se delecteze cu cea mai mare veselie, desfrâu și crimă. Diavolul sau unii dintre îngerii săi, la acea vreme, ar fi făcut, fără îndoială, un foc de tabără din arcă și ar fi distrus-o pe ea și pe cei din jurule acesteia, dacă mâna Domnului nu i-ar fi oprit. Martorul credincios al lui Dumnezeu se afla în interiorul acelei arca. Domnul Dumnezeu Îi protejează întotdeauna pe cei credincioși ai săi. Promisiunea din Psalmul treizeci și patru, versetul șapte, este: „Îngerul Domnului înconjoară pe cei ce se tem de el și îi eliberează.”

Timpul a sosit acum când Dumnezeu își va demonstra puterea și își va magnifica numele înaintea întregii creații. Scripturile arată că acești Nefilimi, care își părăsiseră starea lor inițială materializându-se ca oameni, au corupt-o și au transformat-o în răutate. Că acești îngeri căzuți care au corupt rasa umană au fost umiliți, Scripturile o afirmă clar. Mărturia din cea de-a doua epistolă a lui Petru, capitolul doi, versetul patru, spune: „Dumnezeu nu i-a cruțat pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în iad și i-a pus în lanțuri de întuneric, ca să fie păstrați pentru judecată.” Apostolul Iuda, în versetul al șaselea al epistolei sale, se referă la aceeași chestiune, spunând: „Și pe îngerii care nu și-au păstrat starea lor inițială, ci și-au părăsit locuința, i-a păstrat în lanțuri veșnice, în întuneric, pentru judecata zilei celei mari.” Acum, bărbații și femeile rele de pe pământ trebuie să-și confrunte soarta. Ei au ajuns la deplinătatea răutății și trebuiau să moară.

Animalele fuseseră adunate în corabie, așa cum îi poruncise Dumnezeu lui Noe. Aceasta a marcat al șasesutelea an al vieții lui Noe. Era în a șaptesprezecea zi a celei de-a doua luni. Ora condamnării pentru lumea nelegiuită lovise. Departe, la nord, se auzea un vuiet puternic, ca și cum munții ar fi fost smulși din temeliile lor. Departe, din sud, un sunet teribil similar umplea aerul. Fiarele sălbatice și păsările cerului simțeau apropierea unei calamități teribile. Un mare potop de ape năvălea atât dinspre nord, cât și dinspre sud. Relatarea păstrată în Geneza, capitolul șapte, versetul unsprezece, spune: „Toate izvoarele adâncului cel mare s-au spart și zăvorurile cerurilor s-au deschis.” Prin văi, ziduri puternice și solide de apă se revărsau. Tremurând, zdrobind și prăbușindu-se, veneau aceste ziduri de o putere irezistibilă. Peste valul potopului erau purtate grinzi mari, clădiri dărâmate, cantități de pământ și bolovani uriași. Odată cu potopul au venit vânturi puternice care au înghețat măduva în oasele creaturilor care nu cunoscuseră niciodată frigul. Ajungând într-o cetate, potopul l-a distrus și i-a făcut

praf clădirile. Îngroziți, oamenii au fugit în dealuri, doar pentru a privi cum se apropia potopul aducând moarte și distrugere a tot ce-i stătea în cale.