Deschide meniul principal

212 - Adăpost în „Stâncă”

1 Umbra e neagră când și când, și drumul duce repeziș.
Și-n suflet, ce-i plin de gând, viforul bate vâjâind.

Refren:
|: Atunci, mie – numai stânca – adăpost stânca-mi fie, numai! :|

2 Ziua e lungă când și când. Piciorul nu poate de chin.
Dar am nădejde nouă-n drum, chemându-mă, stânca văzând.

3 O, fie, Doamne, ‘n bine, ‘n rău stânca aproape de mine!
Ducă-mă calea peste munţi! Ducă-mă prin văi senine!