Pagină:The-higher-powers.pdf/13

din cetatea Ierusalim. Aceasta era o vale adâncă, cu o pantă mare și abruptă la marginea Ierusalimului. Acolo erau arse nu numai toate reziduurile și gunoaiele, ci în această vale erau aruncate pentru a fi nimicite cadavrele animalelor moarte, ca de pildă pisici, câini, cai. Decretul cetății era ca nimic ce avea viață să nu fie aruncat în vale. Astfel, vedem că aceasta nu putea reprezenta în vreun fel chinul veșnic, deoarece nimic ce avea viață nu a fost vreodată aruncat în ea. Istoria ne mai spune că trupurile moarte ale celor mai răi criminali nu aveau parte de o înmormântare potrivită și erau de asemenea aruncate în această vale, iar acolo erau complet distruse. Pentru a distruge acest gunoi și aceste cadavre, acolo era mereu păstrat un foc arzând. Multe orașe din Statele Unite au astfel de locuri în prezent pentru distrugerea gunoiului din oraș. Fiecare a fost de obicei o vale sau o depresiune. Cadavrele și alte reziduuri aruncate în aceste văi ar fi dat naștere la epidemii, așa că se obișnuia să se împrăștie pucioasă peste acestea, care servea nu numai ca dezinfectant, dar și grăbea distrugerea cadavrelor, deoarece pucioasa arde mai distructiv decât orice altă substanță cunoscută. Acest foc nu era lăsat să se stingă. A stinge un foc înseamnă a-l opri cu forța. Când un foc arde tot și se trece pentru motivul că nu mai este nimic de ars, acel foc nu este un foc care nu se stinge. Să se observe că atunci când Isus a vorbit despre 'focul care nu se stinge niciodată', EI n-a vrut să spună că acel foc nu se va trece niciodată, ci că nimănui nu i se va da voie să-l oprească, să-l stingă. Astfel, vedem că acest foc ilustrează nimicirea completă a ceea ce a fost pus în foc și în felul acesta devine cea mai bună ilustrație posibilă a „nimicirii veșnice" a tuturor păcătoșilor cu voia care vor fi nimiciți în moartea a doua. Acest foc care nu se stinge niciodată este același lucru cu iazul de foc și pucioasă amintit de mai multe ori în Apocalipsa. Și, în limbajul cel mai adevărat, iazul de foc și pucioasă este declarat a fi „moartea a doua". - Apocalipsa 20:14; 21:8. Acum observați faptul că sheol din Vechiul Testament și hades din Noul Testament, traduse amândouă corect „iad" și „mormânt", se referă la moartea adamică, în timp ce gheena, din Noul testament, este un simbol sau o ilustrație a morții a doua, care înseamnă nimicire veșnică sau anihilare. Care este diferența dintre moartea adamică și moartea a doua? Răspunsul este că moartea adamică înseamnă nimicire temporară, asemănată cu adormirea, deoarece o persoană care doarme, în majoritatea cazurilor se trezește. Multe texte vorbesc despre moartea adamică ca despre somn. Moartea a doua nu este numită niciodată adormire, pentru motivul că din această moarte nu există nici o trezire, nici măcar o promisiune sau vreo speranță de înviere pentru cei care merg în ea. Ei sunt nimiciți complet și pentru totdeauna, iar apostolul vorbește despre aceasta ca despre nimicirea veșnică. Pe de altă parte, toți care mor de moartea adamică și merg în sheol sau hades MOV fi treziți. Vrem să dovedim această afirmație din urmă. în Psalmul 49:1 5 citim: „Dar mie Dumnezeu îmi va scăpa sufletul din locuința morților". Cuvântul tradus „locuința morților" este sheol și nota marginală îl traduce „iad", lată aici o afirmație clară că oamenii care se află în iad vor fi răscumpărați din el. Când Isus a murit, El a fost în iad pentru trei zile și Petru ne spune că Dumnezeu nu l-a lăsat sufletul în iad, ci L-a înviat din morți. (Fapte 2:31, 32). Din nou, în Apocalipsa 20:13 citim: „Moartea și iadul au dat înapoi pe morții care erau în ele". în toate aceste cazuri cuvântul „iad" este sheol sau hades, și nu gheena. Acum să vedem ce se înțelege prin cuvintele textului nostru. „Dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate- I; este mai bine pentru tine să intri în împărăția lui Dumnezeu numai cu un ochi, decât să ai doi ochi și să fii aruncat în focul gheenei". în 1 Ioan 2:16 citim: „Căci tot ce este în lume: pofta firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșia vieții, nu este de la Tatăl, ci de la lume". Așa cum este folosit aici, cuvântul „lume" înseamnă organizația Diavolului; deci pofta firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșia vieții își au originea de la Diavol și nu plac Tatălui. Pofta ochilor se referă la acele lucruri pe care le vedem cu ochii noștri și le poftim sau le dorim, lucruri care dacă le-am obține nu ar plăcea lui Dumnezeu și ne-ar împiedica să obținem împărăția. Să examinăm unele din întrebuințările acestui cuvânt „poftă", așa cum ne este dat în Cuvântul lui Dumnezeu. Copiii lui Israel au simțit o poftă de carne în timp ce rătăceau prin pustiu și Dumnezeu le-a dat să mănânce prepelițe. (Numeri 11:4) Isus și-a avertizat urmașii să nu se uite după o femeie pentru a o pofti. (Matei 5:28) Din nou, în Iacov 4:5 citim: „Spiritul care locuiește în noi poftește cu invidie". Astfel, vedem că invidia este pofta. De asemenea, în 1 Timotei 6:9 se găsesc aceste cuvinte: „Cei ce vor să se îmbogățească, dimpotrivă, cad în ispită, în laț și în multe pofte nesăbuite, ... căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor". Iar în 2 Timotei 4:3 citim: „Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învățătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute și își vor da învățători după poftele lor". Acum, ce înseamnă aceasta? Aceasta înseamnă că va veni timpul când oamenii se vor împotrivi cu încăpățânare adevărului, nu-l vor asculta și vor pofti după sau vor dori învățători care să le predice ceea ce vor ei să audă, învățători ale căror urechi doresc să știe ce vor ascultătorii lor să le fie predicat, și care nu vor predica altfel de frică să nu-și piardă salariile. Acum avem o excelentă idee despre ce înseamnă cuvântul „poftă".}}