Această pagină nu a fost verificată
1 Decembrie, 1944
Turnul de Veghe
361
nici moștenire cu tine,) străinul, orfanul și văduva care vor fi în porțile tale, vor veni, vor mânca și se vor sătura, pentru ca Domnul Dumnezeul tău să te binecuvânteze în toată lucrarea mâinilor tale pe care o vei face.” – Deuteronom 14:28, 29; și 26:12, 13.
27 Legea teocratică prevedea, de asemenea, că fiecare al șaptelea an de la intrarea lui Israel în Țara Promisă urma să fie un an sabatic de odihnă pentru pământ; iar fiecare al cincizecilea an urma, de asemenea, să fie un an de odihnă pentru pământ, precum și un an de Jubileu de libertate pentru copiii lui Israel. În timpul acestor ani sabatici nu trebuia să se semene și nici să se recolteze, ci israeliții trebuiau să trăiască cu ceea ce Iehova le-a oferit din belșug în anii imediat precedenți anilor sabatici. Acest an de odihnă de la aratul și munca câmpului trebuia să fie savurat nu numai de israeliți și de slujitorii lor, de slujnicele și de angajații lor, ci și de „străinul tău care locuiește la tine”. (Lev. 23: 1-10) În mod similar, în ziua de sabat săptămânal, străinul nu trebuia să fie privat de dreptul său la o zi de odihnă completă. De asemenea, el trebuia să fie plătit prompt pentru serviciile prestate, la sfârșitul zilei de muncă. - Deut. 5:12-15; 24:14, 15.
28 La fel ca și participarea la toate sărbătorile Domnului în locul unde El a ales să-și pună numele, străinii trebuiau să fie admiși la toate adunările pentru a asculta Cuvântul scris al lui Iehova Dumnezeu citit și discutat. În discursul său de rămas bun adresat israeliților, Moise, prin inspirație divină, le-a poruncit: „La sfârșitul fiecăror șapte ani, în solemnitatea anului de eliberare, în sărbătoarea tabernacolelor, când tot Israelul vine să se prezinte înaintea DOMNULUI Dumnezeul tău în locul pe care el îl va alege, vei citi această lege înaintea întregului Israel, în auzul lor. Adună poporul, bărbați, femei și copii, și străinul care este în porțile tale, ca să audă, să învețe și să se teamă de DOMNUL Dumnezeul vostru și să observe să împlinească toate cuvintele acestei legi; și ca copiii lor, care nu au cunoscut nimic, să audă și să învețe să se teamă de DOMNUL Dumnezeul vostru, cât timp veți trăi în țara în care treceți Iordanul ca s-o stăpâniți.” - Deuteronom 31: 10-13.
29 În mod foarte potrivit, cu ocazia aceea, când mediatorul Moise a adus tot Israelul într-un legământ special de fidelitate față de legea teocratică a lui Iehova, printre ceilalți care stăteau înaintea lui și ascultau, era „străinul tău care este în tabăra ta, de la tăietorul de lemne până la cel care scoate apă: ca tu să intri în legământ cu DOMNUL Dumnezeul tău și în jurământul său, pe care DOMNUL
Dumnezeul tău îl face cu tine în ziua aceasta.” (Deuteronom 29:1, 10-12) De asemenea, în mod corespunzător, când Iosua a îndeplinit porunca lui Iehova prin Moise de a face ca blestemele și binecuvântările, așa cum sunt scrise în lege, să fie recitate de către preoți, leviți și congregație (Deut. 27: 1-15), era prezent cu ei „atât străinul, cât și cel născut dintre ei”. Prin urmare, „nu a fost un cuvânt din toate cele ce a poruncit Moise, pe care Iosua să nu-l fi citit înaintea întregii congregații a lui Israel, cu femeile, copiii și străinii care erau printre ei”. (Ios. 8: 30-35) Iosua a recunoscut cu drag dreptul străinului de a auzi Cuvântul și legea lui Dumnezeu.
30 Împreună cu acest drept și aceste privilegii binecuvântate, existau responsabilități grele pentru străin sub aranjamentul teocratic. El nu trebuia să practice nicio formă de religie, în secret sau deschis, nici să sprijine o astfel de practică din partea altora din interiorul sau sub Teocrația tipică. Prin urmare, era obligatoriu pentru el să păzească Cele Zece Porunci date la Muntele Sinai prin Moise. Aceasta însemna să nu se închine altui dumnezeu decât lui Iehova, să fie fidel și să nu aducă ocară asupra numelui lui Iehova, să păzească sabatul său săptămânal și să acționeze cu dreptate și dragoste față de aproapele și tovarășul de închinare. (Lev. 20: 1-8; Ex. 20: 1-17) Orice acțiune contrară însemna moartea prin execuție. (2 Cron. 15: 9-15) Toți blasfemiatorii numelui lui Dumnezeu, străinii, precum și israeliții născuți în țară, trebuiau omorâți. (Lev. 24: 15, 16) Când prezenta victime pentru sacrificiu, străinul trebuia să o facă la casa lui Dumnezeu și nu la vreun alt loc religios. În plus, victima sacrificială pe care o oferea străinul trebuia să fie fără cusur, la fel ca victimele cerute israeliților născuți natural, pentru a fi acceptabile lui Iehova Dumnezeu. Aceeași măsură de fidelitate era cerută de la el ca și de la israelit. (Lev. 17: 8, 9; 22: 18-23) Străinul trebuia să aducă jertfe și să-i ofere închinare lui Iehova Dumnezeu conform acelorași legi și regulamente ca și evreii: „o singură lege și o singură măsură va fi pentru voi și pentru străinul care locuiește printre voi.” (Numeri 15: 13-16) Minoritățile nu sunt exceptate de la observarea legii.
31 La vremea ispășirii anuale pentru păcatele națiunii Israel, străinul era obligat să observe ziua ca o zi de abținere de la munca servilă, împreună cu toți israeliții, pentru care ziua era una de necaz. (Lev. 16: 29-31) Dacă congregația a comis un păcat din ignoranță și neglijență, străinul era de asemenea considerat ca participând la păcatul națiunii. Prin urmare, sacrificiul de ispășire care a fost oferit pentru păcătoșii ignoranți a funcționat și pentru iertarea străinului. „Și va fi iertată toată congregația copiilor
