SUPUNEREA CREȘTINILOR FAȚĂ DE STĂPÂNIRILE ÎNALTE

Una dintre chestiunile cele mai importante pentru creatura care doreşte să beneficieze de aprobarea lui Iehova Dumnezeu în vederea câştigării darului vieţii veşnice este chestiunea supunerii faţă de Stăpânirile Înalte. De aceea, o analiză serioasă a acestei chestiuni la lumina Sfintelor Scripturi este binevenită şi invităm pe fiecare cititor al articolului să mediteze asupra lucrurilor prezentate pentru a înţelege cât mai bine relaţia noastră în primul rând cu Stăpânirea Supremă şi apoi cu stăpânirile autorizate de El.

În primul rând Biblia ne dezvăluie că Iehova este Cea mai Înaltă Autoritate din Univers. „Căci Domnul este un Dumnezeu mare, este un Împărat mare, mai presus de toţi dumnezeii”. (Psalm 95:3; Exod 18:11; Faptele Apostolilor 4:24; 1Corinteni 15:28; 1Cronici 29:11, 12). Aceasta înseamnă că este Singurul din Univers care are libertate absolută, iar distanţa dintre El şi creaturile Sale este extrem de mare, de fapt este absolută, ceea ce înseamnă că ele, adică creaturile, depind în totalitate de El în ce priveşte viaţa şi binecuvântările ei.

În calitate de Autoritate Supremă, Iehova exercită putere legislativă, judecătorească şi executivă, ceea ce înseamnă că se află în poziţia de a dicta legile şi principiile de conducere care guvernează activitatea creaturilor sale, de a superviza respectarea lor şi de a lua măsurile cuvenite pentru nerespectarea lor. Isaia 33:22.

Iehova ca Suprem este Acela care numeşte creaturile sale în diferite poziţii în organizaţia Sa şi le împuterniceşte cu o anumită autoritate, oferindu-le o anume libertate, adică o libertate limitată. Biblia ne dezvăluie faptul că o creatură spirituală minunată a fost autorizată să supravegheze în calitate de „heruvim ocrotitor” popularea pământului cu o rasă umană perfectă care să se închine exclusiv Creatorului Iehova. Ezechiel 28:13 – 15. Numai că, după crearea primei perechi de oameni, această creatură strălucitoare, în loc de a-şi îndeplini îndatoririle, s-a apucat să corupă acea prima pereche prin a atrage închinarea omului, care se cuvenea exclusiv lui Iehova, pentru el. Iehova, ca Autoritate Supremă , Şi-a exercitat atribuţiile mai sus menţionate; nu l-a împiedicat în acţiunile rebele întreprinse, dar l-a îndepărtat imediat din organizaţia Sa Universală, l-a destituit din serviciile deţinute şi i-a retras dreptul de a fi reprezentantul Său. Mai mult decât atât, din cauza gravităţii faptelor acestei creaturi – care printre altele primeşte numele de Satan – Iehova a emis asupra lui o sentinţă definitivă şi irevocabilă: anihilarea totală sau moartea a doua. Geneza 3:15, Romani 16:20; Apocalipsa 20:10,14.

Executarea acestei sentinţe a fost amânată la un anumit timp în viitor din următoarele motive principale:

   Prin oferirea de suficient spaţiu şi timp rebelului Satan, pentru a putea acţiona după bunul său plac, să se dovedească fără echivoc că Iehova este Suveranul Universului; El este drept şi vrednic de laudă şi adoraţie, pe când adversarul este un mincinos, uzurpator şi vrednic de moarte.
   Să ofere tuturor urmaşilor lui Adam şi ai Evei, neputincioşi în faţa situaţiei moştenite, posibilitatea de a sta de partea lui Iehova, a dreptăţii şi a închinării curate, având ca rezultat beneficierea de binecuvântările vieţii veşnice.

Astfel, Iehova, ca Autoritate Supremă, nu numai că a rezolvat această problemă apărută în modul cel mai înţelept, dar a prevăzut şi ce va face creatura rebelă în timpul care i-a fost acordat. Prin profeţia din Geneza 3:15 Iehova dezvăluie în cuvinte simbolice faptul că Satan îşi va folosi autoritatea primită de la Iehova într-un mod abuziv, autocratic şi despotic pentru a atrage de partea sa orice creatură materială sau spirituală, oferindu-i un loc în propria sa organizaţie – fondată şi condusă de el – cu scopul de a se lupta împotriva organizaţiei fondate şi conduse de Iehova. De aceea prezintă profeţia marea vrăjmăşie care va exista între organizaţia universală a lui Dumnezeu – simbolizată prin femeie – şi organizaţia pe care o va dezvolta Satan simbolizată prin sămânţa Şarpelui. Astfel s-a ajuns la situaţia de a coexista pentru o anumită vreme două mari organizaţii: cea întemeiată şi condusă de Iehova, şi, în opoziţie cu aceasta, cea întemeiată şi condusă de Satan. Isaia 54:5; Galateni 4:26; 2Corinteni 4:4; Ioan 14:30.

Noi trăim în perioada în care cele două organizaţii aflate în opoziţie încă există, iar noi, în calitate de Martori ai lui Iehova, deși dorim să ne supunem doar autorității drepte care vine de la Dumnezeu, avem mereu de-a face și cu autoritățile statului care pretind supunere din partea noastră. În aceste condiții, pentru a înțelege relația noastră corectă atât cu autoritatea dreaptă izvorâtă de la Iehova, cât și cu autoritatea statului, care uneori pretinde lucruri interzise de Dumnezeu, se impun câteva întrebări esențiale:

   Creștinii adevărați au vreo obligație de a se supune autorităților statului care guvernează zona în care locuiesc?
   Pot fi autoritățile lumești privite ca o parte a aranjamentului lui Dumnezeu şi au primit ele de la Dumnzeu dreptul de a stăpâni şi a pretinde supunere?
   Care este aranjamentul lui Dumnezeu și cine sunt stăpânirile numite de Dumnezeu, cărora creștinii adevărați trebuie să li se supună?

   Isus Cristos, pe când se afla pe pământ, a exprimat într-un mod cât se poate de simplu şi clar care trebuie să fie atitudinea creştinilor în ceea ce priveşte pretenţiile autorităţilor guvernamentale. Întrebat fiind: „Spune-ne dar, ce crezi? Se cade să plătim bir Cezarului sau nu?” El a răspuns: „Arătaţi-mi banul birului. Şi ei i-au adus un ban. El i-a întrebat: Chipul acesta şi slovele scrise pe el ale cui sunt? Ale Cezarului i-au răspuns ei. Atunci El le-a zis: „Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!”. Matei 22:17-21.

Isus prin aceste cuvinte a arătat că autorităţile lumeşti pot stabili anumite datorii legale pe care şi creştinii credincioşi trebuie să le respecte, dar în acelaşi timp trasează linia la care aceste datorii se termină. Cu alte cuvinte, pentru anumite beneficii sociale, economice şi administrative din partea autorităţilor, era potrivit ca să plătească taxele stabilite de aceştia, Isus Însuşi fiind de acord cu ele şi plătindu-le. Ştiind însă, că Cezar, autoritatea de atunci peste ţinuturile Palestinei, nu se mulţumeşte cu atât, ci doreşte să fie zeificat, Isus a accentuat faptul că închinarea curată cerută de Iehova trebuie să fie acordată în exclusivitate lui Iehova. Aşadar urmaşii lui Isus procedează la fel; plătesc taxele legale stabilite de autorităţile guvernamentale şi, mai mult decât atât, se supun legilor stabilite de aceştia, dar cu condiţia ca această supunere să nu afecteze închinarea lor la Iehova Dumnezeu. (Romani 13:7; Faptele Apostolilor 25:8). Dacă autorităţile pretind ceva ce I se cuvine lui Dumnezeu, atunci credincioşii Martori ai lui Iehova în loc să se supună acestora, mai degrabă ascultă de Dumnezeu chiar dacă, din acest motiv, trebuie să suporte amenzi, maltratări, închisori sau chiar pierderea vieții. Apostolii au procedat la fel atunci când li s-a interzis printr-o poruncă din partea sinedriului să vorbească în numele lui Isus, exprimându-se în felul următor: „Judecaţi voi singuri dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu; căci noi nu putem să nu vorbim despre ce am văzut şi am auzit.” Faptele Apostolilor 4:18 – 20 ; 5:28,29.

Așadar, noi ne străduim să facem la fel, oferind „Cezarului ce este al Cezarului, dar lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”, până când Iehova îşi va rezolva controversa cu „Cezar”; şi atunci toţi oamenii vor da totul lui Iehova deoarece „Cezar” nu va mai fi.

   Pot fi autoritățile lumești privite ca o parte a aranjamentul lui Dumnezeu, care au primit de la Dumnezeu dreptul de a stăpâni şi de a pretinde supunere?

Întrebarea aceasta este extrem de actuală întrucât aproape toate confesiunile religioase consideră şi propagă ideea că autorităţile politice ale lumii ar fi o parte a aranjamentului divin, pentru a nu fi anarhie pe pământ, şi de aceea Dumnezeu i-a autorizat pe aceştia să conducă naţiunile de pe pământ. Ei îşi susţin teoria încercând să aducă drept argumente unele pasaje biblice pe care le vom analiza în cele ce urmează; dar mai întâi să vedem ce spune Biblia în ceea ce priveşte autoritatea stăpânitorilor lumeşti. Profetului Daniel Iehova îi descoperă prin vedenii apariţia pe pământ şi caracterizarea unor stăpâniri mondiale, simbolizate prin nişte fiare sălbatice, dar fără nicio autorizare din partea lui Dumnezeu. (Daniel 7:17). Dimpotrivă, din cauza atitudinii lor rele mai ales faţă de Dumnezeu şi credincioşii săi, vedenia prevede pierderea succesivă a puterii şi stăpânirii lor, urmată de nimicirea lor definitivă. (Daniel 7:12, 26). Vedenia în schimb arată ce stăpânire va fi autorizată de Iehova Dumnezeu. (Daniel 7:13,14,22,27). Aceste texte arată cum „Cel îmbătrânit de zile”, adică Iehova, Îl autorizează pe Fiul Său iubit pentru a stăpâni în Împărăţie împreună cu „sfinţii” credincioşi ai lui Dumnezeu. (Apocalipsa 11:15; Apocalipsa 1:6). Să nu uităm însă că această autorizare pentru stăpânire s-a făcut pe baza legământului pentru Împărăţie încheiat de Iehova cu David. (2Cronici 13:5; Psalm 89:3,4).

Dacă Iehova a fost Acela care a dat autoritate de stăpânire conducătorilor marilor imperii mondiale, dar şi altor stăpânitori mai puţin însemnaţi, ce legământ sau acord a stat la baza unor astfel de autorizări între Iehova şi stăpânitorii naţiunilor? Niciun asemenea legământ nu este consemnat în Biblie; dimpotrivă, Biblia menţionează un singur legămînt prin care Iehova oferă autoritate de guvernare, legământ încheiat cu o singură naţiune şi nu cu toate națiunile. (2Samuel 7:23; Psalm 147:19, 20; Daniel 2:21). Deoarece reprezentau autoritatea lui Iehova în calitate de conducători umani ai unei împărăţii tipice, împăraţii naţiunii lui Israel au stat pe tronul lui Iehova. (1Cronici 29:23). Ar fi cineva însă de acord cu ideea că asemenea conducători precum Nimrod, Faraon, Sanherib, Nebucadneţar, Cyrus şi Darius, Alexandru cel Mare, împăratul Augustus, Irod cel Mare, Napoleon, George Washington, Stalin, Hitler – ca să menţionăm doar câteva nume de conducători foarte cunoscuţi în diferite perioade ale istoriei umane – au primit autoritate de la Iehova să stăpânească? Şi, prin urmare, se poate spune despre ei că au stat pe tronul lui Iehova precum împăraţii lui Israel? Cu siguranţă nu! Cum ar fi putut sta când despre împăraţii pământului psalmistul David zice: „Regii pământului iau poziție și conducătorii se strâng laolaltă împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său […]”? (Psalm 2:1-4, Versiunea NTR).

Dar atunci cine să le fi dat acestora şi multor altora autoritate şi putere de stăpânire?

Răspunsul ne este dat explicit în ultima carte a Bibliei, unde Ioan în viziune vede o fiară care primeşte putere, tron şi o mare autoritate de la Balaur, adică de la Satan. Aceeaşi autoritate este transmisă unei alte fiare, care la rândul ei a iniţiat şi a autorizat icoana fiarei pentru ca „să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei”. (Apocalipsa 13:2,11,12,14,15). Aşadar Satan este acela care a dat autoritate diverselor componente ale organizaţiei sale, de fapt întregii sale organizaţii, acest lucru fiind recunoscut de însuşi Satan atunci când l-a ispitit pe Isus: „I-a arătat toate împărăţiile lumii şi strălucirea lor şi i-a zis: Toate aceste lucruri Ţi le voi da Ţie, dacă Te vei arunca cu faţa la pământ şi Te vei închina mie.” (Matei 4:8,9). Sub controlul şi autoritatea cui erau „toate împărăţiile lumii”? A lui Satan! Isus nu l-a contrazis nici o clipă pe Satan în ce priveşte deţinerea controlului împărăţiilor lumii. Însă, în loc de a fuziona cu „împărăţiile lumii” controlate de Satan şi astfel a pierde aprobarea lui Dumnezeu, Isus I-a oferit lui Iehova închinarea exclusivă, ştiind că astfel va avea privilegiul de a primi de la Tatăl Său „toată puterea în cer şi pe pământ”. (Matei 28:18).

Cu toate acestea, unii au obiecţii la argumentaţia de mai sus, câteva dintre ele urmând a fi examinate în cele ce urmează:

   Cum se armonizează cu argumentaţia prezentată faptul că Biblia, în unele cazuri, mărturiseşte că împăraţi precum Nebucadneţar sau Cir au primit autoritate de la Dumnezeu? (Daniel 2:37,38; 2Cronici 36:22,23).

Exemplele amintite nu contrazic cele explicate anterior, deşi la prima vedere aşa par lucrurile, din următoarele motive:

Nimeni nu-L poate opri pe Iehova să se folosească de anumite mijloace sau instrumente aflate în posesia şi controlul Diavolului pentru a-Şi îndeplini anumite scopuri. Fie pentru a pedepsi pe poporul Său, fie pentru a-l elibera, fie pentru crearea de tablouri profetice în vederea prezicerii şi simbolizării unor evenimente de mare importanţă, Iehova de multe ori s-a folosit de naţiuni şi de conducătorii lor. Aşa se face că pentru pedepsirea naţiunii lui Israel, care deseori a încălcat termenii contractelor pe baza cărora era poporul lui Dumnezeu, Iehova s-a folosit chiar de naţiunile care trebuiau anihilate de Israeliţi. Astfel de naţiuni precum Filisteni, Canaaniţi, Iebusiţi, care din porunca lui Iehova trebuiau eliminate din ţara promisă, au ajuns apoi unelte în mâinile lui Iehova pentru pedepsirea poporului Său. (Iosua 13:2,6; Iosua 17:12,13; Judecători 1:9,18,19; Judecători 4:2; 13:1). După aceea Iehova a prezis nimicirea aceloraşi naţiuni. (Ţefania 2:4,5).

Aşadar este evident faptul că aceste naţiuni vrăjmaşe au fost „autorizate” – dacă se poate spune aşa – doar pentru a îndeplini, ca instrumente, anumite sarcini, fără ca să existe o relaţie contractuală între ele şi Iehova. La fel a fost folosit Nebucadneţar, conducătorul Babilonului, de către Iehova ca să pedepsească necredincioasa naţiune a lui Israel, apoi mai târziu Cyrus, conducătorul Mezilor şi al Perşilor, pentru a elibera o rămăşiţă din captivitate. Ei au primit autoritate de la Iehova doar pentru a îndeplini voia Lui; acest lucru nici pe departe nu înseamnă că ei au primit autoritate de la Iehova pentru a se angaja în diferite războaie şi în a face tot felul de lucruri fără nicio legătură cu poporul Său. Dacă ar fi primit o autoritate generală de la Iehova, după „serviciile îndeplinite” de ce a întrerupt Iehova „colaborarea” cu ei, ba mai mult a prevăzut nimicirea lor? Isaia 13:17–19.

Acest lucru dovedeşte clar că ei în general au fost instrumentele Diavolului, aflându-se sub autoritatea sa; acest lucru nu a împiedicat însă să fie autorizaţi de Iehova doar pentru a înfăptui punctual anumite lucruri în legătură cu scopul Său, după care ei îşi continuau drumul lor sub supravegherea unor căpetenii numite de Satan Diavolul. (Daniel 10:13,20,21).

Şi acum să trecem la o altă obiecţie majoră:

   Nu a arătat apostolul Pavel, în epistola sa către Romani în primele versete ale capitolului 13, că autorităţile lumeşti sunt rânduite sau numite de Iehova Dumnezeu?

Nu, deoarece există motive serioase care arată că apostolul nu se referă la autorităţile lumeşti, care, după cum am văzut deja, se află sub autoritatea şi controlul lui Satan, ci se referă la autoritatea care este dată de Iehova în cadrul organizaţiei Sale.

Iată 3 motive pentru care aceste versete nu pot fi aplicate în afara organizaţiei lui Dumnezeu:

   Primul verset din Romani 13 indică o autorizare generală din partea lui Dumnezeu, care, dacă ar fi aplicată în afara organizaţiei lui Dumnezeu, ar conduce la două variante imposibil de înţeles: fie Iehova l-a autorizat pe Satan să instituie autorităţile sale vizibile şi invizibile, fie Iehova a dat autoritate în mod individual la toate componentele organizaţiei Diavolului.

Ori, în primul caz, Satan ar îndeplini un rol de intermediar între Dumnezeu şi autorităţile lumeşti, ceea ce e imposibil, deoarece după rebeliune a fost îndepărtat din organizaţia lui Dumnezeu şi n-a mai primit nicio autoritate de la Dumnezeu pentru a face ceva, ci doar sentinţa de condamnare definitivă la moarte. (Zaharia 3:2; Ezechiel 28:17-19; Matei 25:41; 1Timotei 2:5).

În cel de al doilea caz, autorizarea fiecărei stăpâniri lumeşti în parte ar însemna ceva de neconceput: Satan ar fi lăsat fără „obiectul muncii” şi nu s-ar mai putea vorbi de organizaţia lui Satan, pe când Biblia arată clar că el a nu a stat inactiv în a acapara, dacă ar putea, toate creaturile pentru a se lupta împotriva lui Dumnezeu şi a organizaţiei Sale.

(2Corinteni 11:14,15; 1Petru 5:8; Apocalipsa 2:9,13).

   Iehova, ca un Dumnezeu al ordinii, se implică în „rânduiala” din cadrul organizaţiei Sale, dar ce motiv ar avea să facă ordine în organizaţia Diavolului? Niciun motiv! Unii însă vor invoca motivul evitării anarhiei. Dar acesta este un motiv fals, deoarece, cu excepţia unor cazuri care vor fi ulterior analizate, Iehova din cele mai vechi timpuri n-a fost interesat de ordinea din rândul opozanţilor săi, ci, dimpotrivă, a acţionat de multe ori pentru destabilizarea şi destructurarea lor, fără ca acest lucru să ducă la o anarhie generală pe pământ. (1Corinteni 14:33,40; Tit 1:5; Fapte 14:23; Geneza 11:6-8; Exod 14:24,25; Zaharia 1:18-21;Zaharia 9:13).
   Dacă Dumnezeu ar autoriza pe stăpânitorii lumii să domnească în calitate de servi ai săi şi, prin urmare, aceştia să fie în „slujba lui Dumnezeu” atunci: în primul rând, toţi ar trebui să vină la putere în acelaşi mod, pe când ei ajung în „serviciu” prin vot popular, legea dinastiei, numirea parlamentului, numirea regelui, lovitură de stat sau alte mijloace. Apoi, în al doilea rând, de ce a refuzat Isus să facă o fuziune cu guvernul roman dacă acesta se afla în „slujba lui Dumnezeu”? A refuzat aşa ceva deoarece Împărăţia Sa n-are nimic în comun cu acest sistem controlat de Satan – care includea şi imperiul roman – şi ştia bine că la timpul potrivit toate împărăţiile, respectiv formele de guvernare omeneşti, vor fi zdrobite de Împărăţia Sa. (Ioan 18:36; Daniel 2:44). În al treilea rând, a fi serv presupune o înţelegere, un legământ sau un contract între două părţi; iar dacă autorităţile sunt servi ai lui Dumnezeu, sunt servii cărui legământ? Al legământului legii, al legământului nou, al legământului pentru Împărăţie sau vreunui alt legământ? (Exod 19:5,6,8; Matei 26:28; 2Corinteni 3:6; Luca 1:32,33; Faptele apostolilor 13:23). Şi acum gândiţi-vă: Dacă autorităţile lumeşti nu se află în niciun legământ cu Dumnezeu, care să prevadă clar termene şi condiţii de îndeplinit pentru funcţionarea acordului – precum au avut legămintele menţionate – atunci cum ar putea fi aceştia în serviciul lui Dumnezeu?

Cu toate acestea, pentru a soluţiona în vreun fel problemele ridicate anterior în legătură cu aplicarea primelor versete din Romani 13 în afara organizaţiei lui Dumnezeu, unii au elaborat o teorie cel puţin ciudată, şi anume că Satan a creat guvernele pământeşti, dar numai prin permisiunea lui Dumnezeu, iar apostolul la Romani 13 la o astfel de autoritate permisă se referă. Ceea ce omite o astfel de teorie este chestiunea responsabilităţii!

Acela care autorizează, numeşte sau instituie ceva poartă responsabilitatea pentru ceea ce face. Majoritatea versiunilor biblice în Romani 13 : 1, referindu-se la relaţia dintre Dumnezeu şi stăpâniri sau autorităţi, folosesc termeni precum: rânduit, numit, autorizat, instituit, aşezat, stabilit, etc. Cugetul corect prin urmare este că Dumnezeu este responsabil pentru numirile sau instituirile făcute, cum ar fi numirea lui Isus sau a membrilor bisericii pentru a înfăptui diferite lucruri.

Acela însă care permite ca cineva să facă anumite lucruri în sensul că nu îl împiedică să le facă, lasă ca responsabilitatea pentru cele făcute să cadă pe umerii celui care le face. Aşadar, este adevărat că Dumnezeu i-a permis lui Satan să-şi contruiască o proprie organizaţie, în sensul că nu l-a împiedicat în demersul său; dar responsabilitatea pentru toate acţiunile întreprinse cade pe umerii lui. (Exod 9:16; Ioan 19:11). Astfel, Iehova nu poate fi implicat deloc în ceea ce priveşte execuţia Fiului Său iubit Isus Cristos, deoarece doar a permis lui Satan prin agenţii săi să execute acea crimă odioasă. Iehova a rămas neutru şi în ce privește legile făcute de națiunile lumești, pentru ca responsabilitatea pentru ele să le aparțină lor. Tot din acelaşi motiv, martorii lui Iehova nu votează autorităţi lumeşti atunci când au loc alegeri tocmai pentru a nu împărţi responsabilitatea pentru faptele şi, de cele mai multe ori, pentru eşecurile acelor conducători aleşi.

Dacă la Romani 13 ar fi vorba de autorităţi permise de Iehova, ar însemna ca şi „urâciunea pustiirii”, „fiara cu două coarne”, „cele 10 coarne” fiind permise şi ele de Dumnezeu, să fie „în slujba lui Dumnezeu”. Să facem binele pentru a primi lauda de la ele?! (Matei 24:15; Apocalipsa 13:11).

Martori ai lui Iehova loiali Lui au înţeles însă că autorităţile precum: Organizaţia Naţiunilor Unite, Anglo-America şi toate sistemele politice existente, deşi permise de Dumnezeu, sunt un lucru scârbos înaintea Lui, n-au fost şi nici nu pot fi vreodată în serviciul lui Dumnezeu, deoarece sunt în opoziţie faţă de tot ce face Dumnezeu şi se pregătesc pentru războiul final al Armaghedonului, unde îşi vor găsi sfârşitul lor definitiv. (Apocalipsa 16:13,14; Apocalipsa 19:19,20).

III. O ultimă obiecţie examinată este aceea că, în toate timpurile, servii lui Dumnezeu au apelat la stăpânitorii lumeşti mai ales în situaţii de criză, cu scopul de a rezolva anumite probleme şi, întrucât uneori au obţinut succes, ar însemna prin urmare că aceşti conducători sunt servi autorizaţi de Dumnezeu. Exemple: Estera 4:14-16; Estera 8:3-8; Neemia 2:1-8; Faptele Apostolilor 25:9-11; Apostolilor 26:30-32. Este adevărat că au existat asemenea cazuri, dar acestea sunt cazuri excepţionale dacă ne gândim că, de-a lungul istoriei, autoritățile lumești de cele mai multe ori au persecutat pe servii lui Dumnezeu. Iată câteva exemple: Exod 5:1,2; Ezra 4:17-24; Luca 3:19,20; Faptele Apostolilor 12:1–4; Filipeni 1:13. Făcând lucrurile de mai sus, autoritățile menționate să fi fost în serviciul lui Iehova? Dacă nu, cum stau lucrurile? În felul următor: Ştim deja că Diavolul se află în război cu toţi aceia care sunt de partea lui Dumnezeu, Biblia remarcând în special războiul împotriva „Mielului” şi al „rămăşiţei femeii”. ( Apocalipsa 12:17; Apocalipsa 19:19). În acest război Diavolul foloseşte toate uneltele sale, incluzând totalitatea elementelor stăpânitoare ale lumii, pentru a nimici dacă ar putea „oastea Mielului”, aducând persecuţii grele asupra credincioşilor. (Apocalipsa 2:10; Matei 24:9). Apostolul Ioan, în ultima sa carte, face o precizare importantă atunci când se referă la starea de spirit a celor înrolaţi de Satan, menţionând despre „cele 10 coarne„ că „toți au același gând” sau, conform N.T.R.: „au un singur scop” și anume acela de a se război cu Mielul. (Apocalipsa 17:13,14).

Nu este atunci limpede că stăpânitorii politici ai lumii sunt partenerii Diavolului în lupta lor împotriva Teocraţiei şi a lui Iehova? Dar atunci de ce fac uneori „bine” celor credincioşi, asemănător exemplelor anterior menţionate? Răspunsul este că Iehova oricând i-a putut şi îi poate manevra în aşa fel încât să îndeplinească un anumit lucru în legătură cu scopul Său. Referindu-se la faptul că cele 10 coarne dau fiarei stăpânirea, Apocalips 17:17 traducerea NTR menționează: „Căci Dumnezeu le-a pus în inimă să-I înfăptuiască scopul prin faptul că ei vor lua decizia să-i dea fiarei împărăția lor până când se vor împlini cuvintele lui Dumnezeu.” Faptul că „cele 10 coarne” au fost manevrate să îndeplinească scopul lui Dumnezeu n-a însemnat nicidecum că aceştia au devenit servii autorizaţi ai lui Dumnezeu într-un sens general, pentru că nu s-ar fi angajat ulterior în război împotriva Mielului. Aşadar, manevraţi de Dumnezeu pentru a îndeplini voia sa, într-un sens restrâns, ei au putut fi instrumente în mâna lui Dumnezeu pentru a face bine credincioşilor. Astfel Dumnezeu a manevrat stăpânitori lumești pecum acel Faraon care a făcut bine lui Iosif și familiei sale, apoi l-a împuternicit pe Cir pentru a decreta permisiunea întoarcerii Israeliților din robie, l-a manevrat pe Ahașveroș, soțul Esterei, pentru a face bine Iudeilor și pe alți stăpânitori pentru a face anumite lucruri care serveau în vreun fel scopul Său. Dar, îndeplinind aceste lucruri, ei au servit doar temporar interesele lui Dumnezeu, fără să devină vreodată servii împuterniciţi ai lui Dumnezeu în sensul adevărat al cuvântului. Geneza 45:8,9; Isaia 45:1.

Înainte de concluzie, pentru cei care încă au reţineri faţă de cele explicate, le supunem atenţiei două întrebări:

   Dacă Iehova ar fi autorizat stăpânitorii lumii să conducă lumea şi să judece şi să pedepsească pe cei ce fac rău, de ce i-a sfătuit apostolul Pavel pe Corinteni că dacă au între ei neînţelegeri să evite să se judece la cei „de afară” adică la cei „nelegiuiţi”? (1Corinteni 5:12; 1Corinteni 6:1). De ce îi mustră când aceştia au mers pe mâna judecătorilor pe care „Biserica nu-i bagă în seamă”, în loc să rezolve în cadrul Biserici problemele dintre ei? (1Corinteni 6:4–6).
   Dacă naţiunile lumii se află sub autoritatea lui Satan şi, pentru mântuire, un individ trebuie să iasă de sub autoritatea lui Satan şi să ajungă sub autoritatea lui Dumnezeu, atunci conducătorii naţiunilor oare sub autoritatea cui se află: a lui Iehova sau a lui Satan? (Fapte 26:17,18). Răspunsul este evident: aceştia se află sub autoritatea lui Satan, el îi conduce (de aceea este numit „stăpânitorul aceste lumi”), iar faptul că uneori Iehova temporar i-a manevrat pe unii dintre ei pentru a îndeplini anumite lucruri în legătură cu scopul Său nu înseamnă deloc că au ieşit de sub autoritatea lui Satan şi au devenit, precum apostolul Pavel şi mulţi alţi indivizi, servi autorizaţi ai lui Dumnezeu.

În concluzie, autorităţile lumeşti n-au fost, nu sunt şi nu vor fi niciodată o parte a aranjamentului lui Dumnezeu, dimpotrivă ele au fost inventate şi autorizate de Satan pentru a se lupta împotriva aranjamentului lui Dumnezeu. Responsabilitatea pentru atrocităţile comise din partea stăpânitorilor lumii din cele mai vechi timpuri cade, în primul rând, pe umerii stăpânului lor – Satan – şi apoi pe ai lor; de aceea, pretenţia lor că stăpânesc în urma autorizării lui Dumnezeu este total falsă şi, mai mult decât atât, dezonorează şi batjocoreşte stăpânirea supremă al lui Iehova. Din acest motiv, Iehova, la timpul potrivit, va pune capăt întregii stăpâniri a lui Satan, inclusiv stăpânirilor politice, pentru a permite celor care au ieşit de sub autoritatea lui Satan să se închine şi să se supună neîmpiedicaţi Creatorului şi Dătătorului vieţii.

Acum să vedem cine sunt stăpânirile sau autoritățile rânduite de Iehova Dumnezeu.

Iehova este Stăpânirea Cea mai Înaltă și, în această calitate, El pretinde de la toate creaturile inteligente supunere necondiționată. (Evrei 12:9). Inclusiv despre Isus Cristos Biblia spune că „se supunea dreptului Judecător”; astfel, dovedindu-și integritatea prin cele mai grele încercări, a câștigat dreptul de a primi de la Iehova cea mai înaltă autoritate acordată vreunei creaturi. (1Petru 2:23; Evrei 3:2, Ioan 17:1,2; Matei 28:18; Filipeni 2:9,10).

Isus cel slăvit a ajuns așadar să ocupe poziția ce vine imediat după Iehova, devenind o Stăpânire Înaltă, o Autoritate Superioară față de orice altă putere, domnie și autoritate. (Efeseni 1:20,21; 1Petru 3:22). Pentru a arăta faptul că numirea și autoritatea Sa vin de la Iehova, Isus a refuzat să fie nominalizat împărat de popor. (Ioan 6:14,15). Astfel, Iehova Dumnezeu împreună cu Isus Cristos constituie Stăpânirile Înalte cărora orice creatură, cerească sau pământească, trebuie să Li se supună și exact acest lucru este accentuat de apostolul Pavel în Romani 13:1. Iehova nu a permis, ci Și-a asumat responsabilitatea de a-L numi pe Isus Cristos Stăpânire sau Autoritate Înaltă, dar a hotărât, în același timp, ca un grup de creaturi, limitat ca număr să aibă privilegiul de a forma o Împărăție cerească alături de capul Cristos. Chiar Isus Cristos a fost acela care a început selectarea acestui grup – numit Biserică, turmă mică, cei aleși, pecetluiți – primii privilegiați fiind discipolii cei mai apropiați de Isus Cristos, cei 12 apostoli. Luca 6:13. Afară de Iuda Iscarioteanul, care se dovedește a fi „fiul pierzării”, ceilalți apostoli primesc la Rusalii autoritate de la Iehova pentru a vesti la Iudei Evanghelia Împărăției, apoi, după trei ani și jumătate, se deschide privilegiul de a vesti și la păgâni aceeași Evanghelie în vederea formării Bisericii lui Cristos din toți aceia care erau dispuși să îndeplinească cerințele stabilite. (Fapte 1:8; Fapte 2:47; Fapte 10:34,35).

Astfel i-a naștere în primul secol al erei creștine adunarea organizată sau organizația primilor creștini adevărați, care au știut că se află pe calea care duce spre o destinație deosebită și anume privilegiul de a se alătura lui Isus Cristos în Împărăția Cerurilor și de a domni împreună cu El. (1Petru 2:9; 2Timotei 2:12).

Pentru o conducere unitară a adunărilor, care împreună formau organizația teocratică a lui Iehova, „Stăpânirile Înalte” – Iehova şi Isus Cristos – au prevăzut un corp de guvernare alcătuit în primul rând din cei 12 apostoli alături de alţi bărbaţi maturi asociaţi cu ei la Ierusalim. Primii membrii autorizați în cadrul Bisericii au fost apostolii, de aceea ei erau membrii proeminenți ai corpului de guvernare, incluzându-l aici și pe apostolul Pavel care l-a înlocuit pe vânzătorul Iuda. Iată, o primă autorizare sau numire din partea lui Dumnezeu, în afară de aceea a numirii lui Isus, este făcută nu în cadrul imperiului roman aflat atunci la putere, ci în cadrul Bisericii! „Și Dumnezeu a rânduit în Biserică, întâi apostoli…” (1Corinteni 12:28). Așadar apostolul Pavel, atunci când la Romani 13:1 menționează faptul că „stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu”, pe lângă Isus Cristos, ca o Stăpânire Înaltă rânduită de Iehova, include în rândurile acestora și pe cei 12 apostoli credincioși ai lui Cristos, care ocupă o poziție inferioară față de Isus, dar remarcabilă în cadrul bisericii. (Apocalipsa 21:14). Ei erau cu adevărat servii lui Dumnezeu, erau „trimișii împuterniciți ai lui Cristos”, erau servii legământului nou, ceea ce însemna că erau într-un contract bine definit cu Iehova, astfel că Iehova le putea oferi o anumită autoritate pentru zidirea organizației Sale. Apostolul Pavel recunoaște că a primit autoritate și putere de la Dumnezeu pentru zidirea adunărilor. (2Corinteni 10:8; 2Corinteni 13:10). De aceea îi avertizează Pavel în primul rând pe membrii adunării din Roma – sfat valabil însă pentru toate adunările – să nu se opună servilor autorizați ai lui Dumnezeu, să nu facă răul, ci să facă binele, deoarece aceștia, adică servii autorizați poartă „sabia” și vor executa judecata lui Dumnezeu. (Romani 13:2–4). Nu este vorba aici de o sabie literală, ci de autoritatea de a exprima și apoi de a executa judecățile divine. Astfel, Petru, unul din cei 12 apostoli, ca o „stăpânire rânduită” a putut exprima o judecată asupra lui Anania și Safira care apoi a fost imediat executată. (Faptele Apostolilor 5:1–11).

Apostolul Pavel rostește și el o judecată împotriva vrăjitorului Elima, atunci când acesta „căuta să abată pe dregător de la credință”, iar executarea apare neîntârziat. (Faptele Apostolilor 13:8–12). Așadar, cei care făceau răul aveau toate motivele să se teamă nu pentru că vor fi pedepsiți de o autoritate lumescă, ci pentru că vor fi „loviți” de „sabia”, adică autoritatea specială, cu care au fost împuterniciți apostolii.

În afară de autoritatea specială acordată celor 12 apostoli, în cadrul corpului de guvernare o poziţie remarcabilă au ocupat profeţii și învățătorii precum Agab, Barnaba, Simeon numit Niger şi alţii, care pe lângă discursurile exprimate au dezvăluit profeţii importante, contribuind astfel la formarea și expansiunea adunărilor „Bisericii lui Cristos”, care constituia aranjamentul vizibil al lui Iehova de pe pământ în primul secol al erei creştine. (1Corinteni 12:28; Faptele Apostolilor 13:1,2; Efeseni 4:11-13; Efeseni 2:19,20).

Niciunul din acest corp de guvernare nu era infailibil, dar priveau la Infailibilul Dumnezeu pentru conducere şi astfel prin spiritul Său au primit autoritatea de a întreprinde diferite acţiuni în legătură cu aranjamentul Lui aflat pe pământ. Astfel toate acţiunile întreprinse de ei aveau confirmarea din cer, după cum a spus Isus. (Matei 18:18,19). Corpul de guvernare autoriza persoane mature pentru a îndeplini diferite servicii în cadrul aranjamentului lui Dumnezeu şi lua hotărâri care erau transmise adunărilor, iar din partea membrilor acestora s-a cerut supunere faţă de aceste hotărâri şi instrucţiuni autorizate. (Faptele Apostolilor 6:2,3,6; Faptele Apostolilor 14:23; Faptele Apostolilor 15:2,4,6,22-25; Faptele Apostolilor 16:4). În felul acesta fusese autorizat Timotei, Tit şi alţii ca să păstreze ordinea în adunări și să numească la rândul lor supraveghetori care să urmeze instrucţiunile teocratice spre binele tuturor. (1Timotei 1:3,4; Tit 1:5).

Aceia care s-au supus instrucţiunilor teocratice transmise fie prin viu grai, fie prin epistole, au beneficiat de aprecieri şi laude. (2Corinteni 7:4, 16; Coloseni 2:5; 2Tesaloniceni 1:3,4). Cei care nu s-au supus au fost mustraţi, disciplinaţi, iar unii care nu s-au căit au fost chiar pedepsiţi, deoarece s-au lepădat, în primul rând, de „Stăpânirile Înalte” iar, în al doilea rând, au dispreţuit pe cei autorizaţi să execute însărcinările teocratice. (2Tesaloniceni 3:14,15; 1Timotei 1:19, 20; Tit 1:10,11; 2Petru 2:1,9,10; 1Petru 2:13-17).

În acest fel funcționa aranjamentul teocratic în primul secol al erei creștine, pentru ca în cadrul organizației să fie ordine, pace, armonie și curăție. Este evident că principiile de funcționare ale organizației din acea perioadă au rămas valabile până în zilele noastre, diferența notabilă astăzi, fiind aceea a lipsei prezenței fizice ale apostolilor pe pământ ca parte proeminentă a unui corp de guvernare. De aceea în zilele noastre rolul apostolilor în ceea ce privește autoritatea de a purta „sabia” este îndeplinit la o scară mult mai mare de către Isus Cristos, autorizat de Iehova cu puterea de a judeca şi de a executa judecata. (Ioan 17:2; Ioan 5:22,27). De aceea, având în vedere faptul că de la anul 1918 trăim într-o perioadă de judecată, bine facem dacă ne supunem atât lui Iehova Dumnezeu ca Cea mai Înaltă Stăpânire din Univers, cât și Stăpânirii Înalte numite – adică lui Isus Cristos – precum și „stăpânirilor rânduite”, toți aceia care ies biruitori din încercările credinței și, drept răsplată, primesc un loc pe tronul lui Cristos. (Apocalipsa 2:26,27).

Cine se împotrivește acestor „Autorități Înalte” are toate motivele să se teamă de o judecată nefavorabilă din partea Principalului Serv al lui Iehova și de executarea acestei judecăţi la marea bătălie a Armaghedonului. (Apocalipsa 19:15).

De fapt, motivul principal pentru care trebuie să ne supunem nici măcar nu ar trebui să fie teama, ci conștiința curată a faptului că Iehova Dumnezeu merită serviciul nostru pentru tot ceea ce deja ne-a dăruit. (Romani 13:5; Faptele Apostolilor 23:1).

Isus Cristos a făcut de cunoscut cu ocazia primei Sale prezențe, pe pământ, faptul că odată cu venirea Sa la Templu, El va încredinţa toate bunurile şi interesele de pe pământ ale Împărăţiei Sale „servului credincios şi înţelept”, care este format dintr-un grup de bărbați și femei credincioși, toţi fiind unşi cu Spirit Sfânt și aduşi la templu în unitate în Christos, acţionând sub îndrumarea Lui. (Matei 24:45–47). Acest „serv credincios și înțelept”, deși a primit o anumită autoritate pentru a servi interesele Împărăției pe pământ, nu poate fi considerat o stăpânire rânduită asemenea apostolilor din primul secol, deoarece astăzi doar Isus Cristos împreună cu „aleșii” glorificați au autoritatea apostolilor.

Acest lucru însă nu exclude necesitatea formării unui corp de guvernare în epoca noastră modernă pentru păstrarea ordinii, a păcii și a curăției organizației lui Iehova.

Membrii Societății Lumii Noi au fost îndemnați chiar din partea corpului de guvernare cum să privească această corporație. Ea nu trebuie privită ca o corporație inspirată; de aceea noi trebuie să le cerem acestor servi să fie strâns legaţi de Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, să conducă afacerile Împărăției în armonie cu el, precum şi să publice mesajul extras din el. Atât timp cât corporația îndeplinește cerințele de mai sus, atât cei unși cât și însoțitorii lor de bine sunt îndemnați să i se supună și să recunoască faptul că membrii ei reprezintă „Stăpânirile Înalte”, deși nu sunt o parte a lor, precum erau cei 12 apostoli. (1Corinteni 16:15,16).

Trebuie însă remarcat aici faptul că doar față de Iehova și Isus Cristos, ca Stăpâniri Înalte, Le datorăm o supunere necondiționată, în schimb față de cei care reprezintă aceste Stăpâniri le datorăm o supunere condiționată întrucât și împuternicirea lor este condiționată de credincioșia lor. Apostolul Pavel, în scrisoarea sa către Galateni, a menționat faptul că față de cei care încearcă falsificarea Evangheliei – indiferent cine ar fi – ar trebui să aibă o atitudine de respingere și de nesupunere. (Galateni 1:6-9; Galateni 2:3–5).

De aceea, atitudinea corectă din partea celor care doresc aprobarea lui Iehova este să nu cădem în capcana de a prefera să ne supunem orbește unui om sau unui grup de oameni, care, deși mărturisesc că sunt servii lui Iehova, învață denaturat adevărurile cu privire la stăpânirile autorizate de Iehova. Supunerea noastră față de Iehova Dumnezeu trebuie să fie absolută, la fel și față de „Stăpânirile rânduite”, Isus Cristos și membrii corpului Său glorificați! Însă supunerea noastră față de cei care reprezintă „Stăpânirile Înalte” sau pretind doar că le reprezintă trebuie să fie una condiționată! Apostolul Pavel, deși a fost privilegiat să fie o „stăpânire” numită, a avut curajul să spună că, dacă va ajunge să denatureze Evanghelia propovăduită, să fie respins ca un blestemat! Tot el i-a lăudat pe iudeii din Berea pentru faptul că au cercetat Scripturile pentru a se convinge dacă cele propovăduite erau întemeiate sau nu. (Fapte 17:11). Astfel de cercetători trebuie să fim sau să devenim și noi, și atunci va urma cu siguranță binecuvântarea lui Iehova! Ar fi o mare bucurie ca acest articol să fie de ajutor cititorului sau cercetătorului sincer pentru a înțelege chestiunea supunerii față de autoritățile lumești tolerate de Iehova, dar mai ales față de „Stăpânirile Înalte” – Iehova Dumnezeu și Isus Cristos!

Ferice de cei care înțeleg aceste adevăruri, deoarece în curând nu vor mai trebui să se supună deloc lui „Cezar”, deoarece acesta nu va mai exista, și atunci vor putea da totul Suveranului Universului, IEHOVA!