Această pagină nu a fost verificată
92
TURNUL DE VEGHERE
BROOKLYN, N.Y.
aceste condiții în aceste cuvinte: „Fiul omului, proorocește împotriva păstorilor lui Israel, proorocește și spune-le, Așa vorbește Domnul Dumnezeu către păstori, Vai de păstorii lui Israel, care se hrănesc pe ei înșiși! Nu ar trebui păstorii să hrănească turmele? Voi mâncați grăsimea, vă îmbrăcați cu lână, omorâți pe cele ce sunt hrănite, dar nu hrăniți turma. Nu ați întărit pe cea bolnavă, nu ați vindecat pe cea bolnavă, nu ați legat ce era rănit, nu ați adus înapoi pe cea izgonită și nu ați căutat ce era pierdut; ci i-ați stăpânit cu forță și cruzime. De aceea, păstorilor, ascultați cuvântul Domnului! Așa vorbește Domnul Dumnezeu: Iată, eu sunt împotriva păstorilor; îmi voi cere turma din mâna lor și-i voi face să înceteze să mai hrănească turma; păstorii nu se vor mai hrăni pe ei înșiși, căci îmi voi elibera turma de gura lor, ca să nu le mai fie hrană. Căci așa vorbește Domnul Dumnezeu: Iată, Eu, Eu, îmi voi căuta „oile și mă voi îngriji de ele!” – Ezechiel 34: 2-4, 9-11.
Oamenii cu bunăvoință din aceste organizații bisericești văd că nu mai există niciun adevăr predat congregației nici de către clerici, nici de către principalii turmei. Când congregația se adună, o face în principal cu scopul de a etala hainele fine ale unora și de a asculta un discurs care nu are nicio referire la Cuvântul lui Dumnezeu. Prin urmare, există suflete înfometate în sistemele bisericești denominaționale care sunt în mare suferință din cauza stării pe care o văd acolo. Ei știu că numele lui Dumnezeu nu este onorat în congregație; și ei știu că oamenii din afară, numiți în mod obișnuit „păgâni”,
privesc cu dezgust la profesia de cleric, știind bine că sunt ipocriți și că pretenția lor de a-l reprezenta pe Dumnezeu nu este adevărată.
Cei care se separă de bunăvoie și cu bucurie de sistemele religioase lumești, în obediență față de poruncile Domnului (2 Corinteni 6: 16-18), nu mai sunt de atunci încolo „prizonieri”. Hrănindu-se cu Cuvântul lui Dumnezeu, ei au devenit puternici și au părăsit închisorile, s-au consacrat să facă voia lui Iehova Dumnezeu și au fost aduși în Sion, organizația lui Dumnezeu. Mulți dintre aceștia au fost odată „prizonieri” în Babilon, așa cum au fost odată și martorii lui Iehova (în 1918), dar au ieșit din Babilon, organizația Diavolului, și s-au bucurat. „Atunci au zis ei printre păgâni [națiuni]: Domnul a făcut lucruri mari pentru ei!” (Psalmul 126: 2). Dar cei care rămân în organizația Diavolului și în sistemele sale denominaționale și sunt ținuți acolo prin frică sau prin constrângere, sunt încă ținuți ca prizonieri, iar aceștia sunt cei care acum strigă după ajutor. (Ezech. 9: 4) Marele Profet al lui Dumnezeu, Isus, arată apoi că prizonierii care urmează să fie eliberați vor constitui „marea mulțime”, care trebuie „să iasă din marea tribulație” (R.V.) și să-și spele hainele în sângele Mielului și astfel să primească aprobarea lui Dumnezeu, și că atunci „Dumnezeu va șterge toate lacrimile din ochii lor”. Ei nu vor face parte din familia regală a cerului, așa cum vor fi martorii lui Iehova, ci ei se vor dedica lui Iehova în consacrare și vor sluji pe pământ „înaintea tronului lui Dumnezeu”. (Rev. 7: 9-17) Este pentru aceștia acum că martorii lui Iehova sunt însărcinați să proclame "deschiderea închisorii" și că timpul este aproape când "Domnul va elibera pe prizonierii [încă rămași]". -- Isaia 61: 1; Ps. 146: 7.
CÂND LUMEA A PIERIT ÎNTR-UN POTOP
Acest lucru s-a întâmplat acum aproximativ patru mii trei sute de ani în urmă, așa cum confirmă în mod clar descoperirile recente ale arheologilor din valea Mesopotamiană, susținând astfel relatarea biblică despre potopul mondial din timpul lui Noe. Imaginați-vă acum marea arcă, lungă de patru sute cincizeci de picioare și cu o lățime de șaptezeci de picioare, construită pe pământul uscat, și pe Noe și pe cei trei fii ai săi și soțiile lor, împreună cu toate animalele și păsările care fuseseră aduse înăuntru, adăpostiți în siguranță în arcă și așteptând cu încordare momentul în care Dumnezeu va elibera apele marelui potop.
Râurile de ape curgeau liniștit spre mări. Izvoarele își dădeau rezervele regulate pentru om, în timp ce lacurile ofereau plăcere ochiului și susțineau vasele oamenilor care alunecau pe pieptul liniștit al acestora. Niciodată în memoria omului până atunci aceste râuri nu își revărsau malurile și nici rezerva de apă nu fusese crescută sau diminuată. Niciun om nu văzuse vreodată ploaie, pentru că
nu căzuse de când omul era pe pământ. Umiditatea era furnizată vegetației printr-o ceață care se ridica din pământ pentru a o uda. Relatarea Genezei, capitolul doi, versetele cinci și șase, spune clar despre acele zile dinaintea marelui potop aceste cuvinte: „Căci Domnul Dumnezeu nu făcuse să plouă pe pământ și nu era om care să lucreze pământul [înainte de a-l crea pe Adam]. Ci se ridica o ceață din pământ și uda toată fața pământului.”
De ce ar trebui cineva să se aștepte atunci la o ploaie mare? Dumnezeu spusese că va veni, iar cuvântul Lui este adevărat; iar Noe a crezut și s-a supus în consecință. Domnul Dumnezeu știa exact în ce zi și în ce oră vor fi deschide ferestrele marelui „adânc” de ape care erau suspendate mult deasupra și în jurul pământului, ca un mare baldachin. El i-a spus lui Noe că potopul va veni la șapte zile după ce va intra în arcă. Noe a intrat și a așteptat. Trecuseră șase zile și nu venise ploaie, iar acum a șaptea zi sosise.
