Această pagină nu a fost verificată
15 Ianuarie, 1949
TURNUL DE VEGHE
29
Guvernaţi de „spiritul unei minţi sănătoase”, creştinii învaţă treptat că ordinea este una din legile extraordinare ale cerului, și prin urmare aceasta ar trebui să fie una din caracteristicile însemnate din casele celor consacraţi lui Dumnezeu. Cu toate acestea, ordinea nu înseamnă linişte absolută, altfel deşertul şi cimitirele ar fi singurele locuri unde ar domni ordinea. Ordinea poate să însemne atât bucurie cât şi pace, fericire cât şi odihnă, libertate creştină cât şi lege. Ordine înseamnă lege, legea Domnului Dumnezeu guvernând capul familiei şi partenera lui de viaţă de asemenea, cât şi pe copii, făcând din părinţi exemple pentru copii în toate virtuţile creştine. Legea, chiar „legea regală a iubirii”, înseamnă recompense şi pedepse, iar în familie părinţii sunt cei care le distribuie. Aceștia își dau seama de slăbiciuni în ei înșiși și, la rândul lor, au nevoie de îndrumare de la Tatăl ceresc pentru a-L putea glorifica nu numai în propriile inimi și acțiuni, ci și pentru ca ale lor case să fie exemple pământești, prefigurări ale caselor oamenilor cu bunăvoință drepți care vor locui pe pământ în lumea nouă.
INSTRUIREA COPIILOR
Pedepsele lor pot fi mai mult sau mai puțin severe, în funcție de voința și încăpățânarea copilului, dar niciodată după standardul dreptății neabătute, niciodată în încercarea de a oferi copilului toată măsura a ceea ce conduita lui ar putea cere în mod just. Părinții creștini, ei înșiși nu sunt sub justiție, ci sub mila divină și sunt obligați să arate milă, nu numai în relațiile lor cu cei din afara căminului, ci mai ales în relațiile lor cu proprii copii, ale căror imperfecțiuni și lipsuri se trag, fără îndoială, într-o măsură mai mică sau mai mare, de la ei înşişi şi de la strămoşii lor. Iubirea poate pedepsi uneori prin refuzul unui semn al afecţiunii, ca de pildă un sărut, după cum aceasta poate răsplăti uneori prin dăruirea unui astfel de semn al afecţiunii. Sau ea poate uneori să îndepărteze pentru un timp pe copilul neascultător din compania celor ascultători, şi îi poate refuza plăcerile familiei care îi sunt oferite de obicei. Dragostea poate uneori chiar să-și exercite nuiaua autorității și disciplinei părintești până la refuzul unei mese obișnuite sau pur și simplu oferind cele necesare pentru sete și foame și reținând unele dintre luxurile și confortul suplimentar. Sau poate folosi uneori nuiaua literală a pedepsei pentru a insista asupra obedienței și astfel să păstreze ordinea și binecuvântările căminului, nu numai în beneficiul copiilor ascultători, ci și pentru cel pedepsit, pe care speră astfel să-l binecuvânteze și să-l corecteze.
Părinții creștini ar trebui să-și exercite stăpânirea de sine și să nu folosească cuvinte mânioase și dure la adresa copiilor lor, pentru a fi prinse de copiii lor și repetate de ei, să zicem, unei păpuși, sau fraților și surorilor sau altor copii. Părinţii ştiu că un astfel de limbaj este nepotrivit pentru oricine în situaţia unei provocări. Din contră, „vorbirea trebuie să fie cu grație”, cu iubire, cu bunătate, chiar şi atunci când se face o mustrare. Nici nu este necesar să sugerăm părinților cât de nepotrivită ar fi o lovitură la mânie, care ar putea să-i rănească copilul nu doar fizic, poate rănindu-i permanent auzul sau procesele mentale, dar și rănindu-i afecțiunea, dezvoltând în el o frică de părinte în loc de iubire, o astfel de iubire fiind considerată singura bază adecvată pe care se construiește obediența și ordinea
casei. În plus, lovitura pripită sau remarca tăioasă ar fi greșită și ar indica o stare greșită a minții din partea părintelui, o condiție nefavorabilă unei decizii potrivite și justă asupra unor chestiuni de-a lungul liniilor dragostei, milei și dreptății.
