Această pagină nu a fost verificată
15 Ianuarie, 1949
TURNUL DE VEGHE
29
Guvernaţi de „spiritul unei minţi sănătoase”, creştinii învaţă treptat că ordinea este una din legile extraordinare ale cerului, și prin urmare aceasta ar trebui să fie una din caracteristicile însemnate din casele celor consacraţi lui Dumnezeu. Cu toate acestea, ordinea nu înseamnă linişte absolută, altfel deşertul şi cimitirele ar fi singurele locuri unde ar domni ordinea. Ordinea poate să însemne atât bucurie cât şi pace, fericire cât şi odihnă, libertate creştină cât şi lege. Ordine înseamnă lege, legea Domnului Dumnezeu guvernând capul familiei şi partenera lui de viaţă de asemenea, cât şi pe copii, făcând din părinţi exemple pentru copii în toate virtuţile creştine. Legea, chiar „legea regală a iubirii”, înseamnă recompense şi pedepse, iar în familie părinţii sunt cei care le distribuie. Aceștia își dau seama de slăbiciuni în ei înșiși și, la rândul lor, au nevoie de îndrumare de la Tatăl ceresc pentru a-L putea glorifica nu numai în propriile inimi și acțiuni, ci și pentru ca ale lor case să fie exemple pământești, prefigurări ale caselor oamenilor cu bunăvoință drepți care vor locui pe pământ în lumea nouă.
INSTRUIREA COPIILOR
Pedepsele lor pot fi mai mult sau mai puțin severe, în funcție de voința și încăpățânarea copilului, dar niciodată după standardul dreptății neabătute, niciodată în încercarea de a oferi copilului toată măsura a ceea ce conduita lui ar putea cere în mod just. Părinții creștini, ei înșiși nu sunt sub justiție, ci sub mila divină și sunt obligați să arate milă, nu numai în relațiile lor cu cei din afara căminului, ci mai ales în relațiile lor cu proprii copii, ale căror imperfecțiuni și lipsuri se trag, fără îndoială, într-o măsură mai mică sau mai mare, de la ei înşişi şi de la strămoşii lor. Iubirea poate pedepsi uneori prin refuzul unui semn al afecţiunii, ca de pildă un sărut, după cum aceasta poate răsplăti uneori prin dăruirea unui astfel de semn al afecţiunii. Sau ea poate uneori să îndepărteze pentru un timp pe copilul neascultător din compania celor ascultători, şi îi poate refuza plăcerile familiei care îi sunt oferite de obicei. Dragostea poate uneori chiar să-și exercite nuiaua autorității și disciplinei părintești până la refuzul unei mese obișnuite sau pur și simplu oferind cele necesare pentru sete și foame și reținând unele dintre luxurile și confortul suplimentar. Sau poate folosi uneori nuiaua literală a pedepsei pentru a insista asupra obedienței și astfel să păstreze ordinea și binecuvântările căminului, nu numai în beneficiul copiilor ascultători, ci și pentru cel pedepsit, pe care speră astfel să-l binecuvânteze și să-l corecteze.
Părinții creștini ar trebui să-și exercite stăpânirea de sine și să nu folosească cuvinte mânioase și dure la adresa copiilor lor, pentru a fi prinse de copiii lor și repetate de ei, să zicem, unei păpuși, sau fraților și surorilor sau altor copii. Părinţii ştiu că un astfel de limbaj este nepotrivit pentru oricine în situaţia unei provocări. Din contră, „vorbirea trebuie să fie cu grație”, cu iubire, cu bunătate, chiar şi atunci când se face o mustrare. Nici nu este necesar să sugerăm părinților cât de nepotrivită ar fi o lovitură la mânie, care ar putea să-i rănească copilul nu doar fizic, poate rănindu-i permanent auzul sau procesele mentale, dar și rănindu-i afecțiunea, dezvoltând în el o frică de părinte în loc de iubire, o astfel de iubire fiind considerată singura bază adecvată pe care se construiește obediența și ordinea
casei. În plus, lovitura pripită sau remarca tăioasă ar fi greșită și ar indica o stare greșită a minții din partea părintelui, o condiție nefavorabilă unei decizii potrivite și justă asupra unor chestiuni de-a lungul liniilor dragostei, milei și dreptății.
Părintele îşi datorează sieşi, ca o parte a propriei sale discipline, precum şi copilului său, că el nu va aplica niciodată o pedeapsă pe care n-a luat-o destul în considerare şi la care nu s-a gândit cu calm că este nici mai mult nici mai puţin decât dreptatea care se cere în mod corect. El este dator faţă de sine însuşi, ca cel care crește şi îngrijește copilul, să-l facă pe acesta să înţeleagă complet situaţia, anume necesitatea de a păstra ordinea şi decenţa în familie, pentru ca fericirea casei să continue spre binecuvântarea tuturor locatarilor ei; pentru ca acel copil să înţeleagă de asemenea, în întregime, că părintele nu are faţă de el mânie, nici răutate şi nici ură, nimic altceva decât simpatie, iubire şi dorinţa de a-i face bine.
Părinţii care nu sunt consacraţi lui Dumnezeu pentru a-I face voinţa pot încerca un astfel de control înţelept şi profitabil asupra copiilor lor, dar lor le lipseşte un ajutor important pe care părinţii creştini îl au pentru a-l exercita. Deoarece ei nu s-au supus pe deplin și fără rezerve Tatălui ceresc, Cuvântului și controlului Său, ei nu pot indica, așa cum pot persoanele consacrate, legea divină și responsabilitatea lor față de aceasta, precum și jurămintele și eforturile lor de a fi obedienți de ea pentru justificarea numelui lui Dumnezeu. Prin urmare, părinții consacrați au, dacă doar îl vor folosi, un avantaj imens în relația cu descendenții lor. Ei ar trebui să citească copiilor, din Cuvântul lui Dumnezeu, aprobarea divină a autorității părintești și cerința divină ca un părinte să-l antreneze pe copil în modul în care ar trebui să acționeze, pentru ca acesta să-și poată aminti de Creatorul său în zilele tinereții sale. Suntem cu toții căzuți și incapabili să ajungem la punctul divin al perfecțiunii și, prin urmare, toate aceste mijloace și corecții sunt necesare pentru a ajuta la contracararea tendințelor rele sub care ne-am născut. Este o mare greșeală să presupunem că mințile copiilor nu apreciază aceste principii, că nu fac diferența între bine și rău și că nu discern caracterul potrivit al pedepselor juste pentru fapte greșite, precum și a recompenselor pentru faptele bune.
Poate că părinţii uită să privească înapoi şi să observe la ce vârstă timpurie au învăţat ei înşişi să aprecieze principiile dreptăţii, să dezaprecieze grija părintească ce eşua în mod neglijent să mustre, să corecteze şi chiar să pedepsească aspru, după cum părea necesar. Noi, adulții, ne putem aminti, de asemenea, cât de intens era propriul nostru simț al dreptății când eram copii; cum am aprobat mental disciplina părintească atunci când am înțeles că motivul ei este pentru îndrumarea noastră corectă și pentru prevenirea delincvenței juvenile, dar cum ne-am supărat dacă nu am văzut un principiu al dreptății, dacă am fost mustrați sau pedepsiți în alt mod pentru lucruri pentru care nu am fost vinovați sau dacă am fost pedepsiți dincolo de o pedeapsă rezonabilă potrivită cu greșeala. Nu numai că este cel mai bun și mai sigur mod de a controla un copil, acela de ai îndruma mintea către ceea ce este bine și rău, adevăr și minciună, dreptate și nedreptate, milă și neîndurare, dar aceasta constituie de asemenea și o pregătire a copilului în conduita corectă, când este cel mai susceptibil la influența parentală.Este o modelare a minții și a comportamentului copilului într-un moment în care conștiința și judecata copilului
