Pagină:Judgement-day-for-jehovahs-vindication-1947.pdf/6

182

Turnul de Veghe

BROOKLYN, N.Y.

Răspunsul autoritar din Cuvântul său este: „Prin urmare, într-adevăr, așa cum printr-o ofensa, sentința a venit asupra tuturor oamenilor la condamnare; tot așa, printr-o faptă dreaptă [de către Isus], sentința a venit asupra tuturor oamenilor la justificarea vieții.” (Rom. 5: 16-18, The Emphatic Diaglott) Acolo avem comentariul inspirat asupra judecății care a fost pronunțată în Eden împotriva păcătosului Adam: efectul acesteia a fost de a aduce condamnarea asupra „tuturor oamenilor” descendenți din Adam, indiferent din care dintre ramurile și familiile rasei umane sunt: ​​iafetic, hamitic, semitic, evreu sau neamuri.

¹⁰ Dacă Adam ar fi rămas obedient și loial lui Dumnezeu ca Suveran universal, judecata divină ar fi fost una care l-ar fi justificat pentru viața eternă pe pământ și el și-ar fi început familia pe calea vieții și fără nicio condamnare moștenită. Este demn de remarcat aici că judecata nu înseamnă neapărat condamnare. În cazul lui Adam, judecata ar fi putut fi pentru justificarea lui eternă pentru ascultare, dar, de fapt, judecata pe care Dumnezeu a pronunțat-o a fost pentru condamnare din cauza pasului său fals de neascultare. Deci toți urmașii lui au fost copii ai unui păcătos condamnat și s-au născut păcătoși și sub condamnare. Ziua judecății în Eden a urmat rapid după păcatul lui Adam și Eva împotriva singurului mare Legiuitor și Judecător, care este capabil să salveze și să distrugă. A venit imediat după ce au păcătuit și în 'răcoarea zilei', care era fără îndoială la începerea serii. A fost deci la începutul unei noi zile, pentru că acolo atunci ziua de 24 de ore începea seara; după cum este scris: „Și seara și dimineața au fost ziua întâi”, și la fel, de asemenea, cu celelalte zile ale creației. La acea „răcoare a zilei” sau în seara care a deschis noua zi, a venit marele Judecător Iehova și astfel a venit ziua judecății din Eden. Sentința a fost pronunțată în acel moment, dar executarea completă a sentinței asupra lui Adam nu a avut loc decât aproape o mie de ani mai târziu, când Adam avea 930 de ani. El a murit atunci și s-a întors în pământul din care fusese luat când a fost creat. -- Gen. 3: 8; 1: 5; 5:5.

¹¹ Toți oamenii care descind din păcătoșii din Eden au fost prinși în condamnarea pe care Dumnezeu a exprimat-o acolo ca Judecător. Pentru urmașii lui Adam, ar fi putut fi o sentință de distrugere de neschimbat, dacă nu ar fi fost legământul lui Iehova în Eden cu privire la Sămânța 'femeii' sale. Adică, în lumina a ceea ce știm acum, condamnarea asupra tuturor descendenților lui Adam ar fi fost spre distrugerea noastră veșnică dacă nu ar fi fost moartea sacrificială a lui Cristos Isus ca om și

---

10 Când a fost judecata pronunțată și executată pe deplin asupra lui Adam?

11 De ce nu s-a dovedit condamnarea a fi distrugere eternă?

prezentarea valorii sacrificiului său perfect lui Dumnezeu în cer pentru a-i răscumpăra pe toți cei care cred în el și care îi sunt obedienți. Cu privire la Sămânța femeii lui Dumnezeu, Scriptura spune: „Deși era Fiu, totuși a învățat obediența prin lucrurile pe care le-a suferit [ca rezultat al Șarpelui] și, făcându-se perfect, a devenit autorul salvării eterne pentru toți cei ce ascultă de el; chemat de Dumnezeu un mare preot după rânduiala lui Melhisedec”. -- Evr. 5: 8-10.

¹² Singura noastră scăpare de la condamnare sau judecată adversă este să ajungem în uniune cu Cristos Isus, Sămânța care a suferit rana la călcâi. O astfel de uniune este dobândită crezând în El ca Sămânța promisă și acceptând sacrificiul său perfect și dedicându-ne complet lui Iehova Dumnezeu în deplină consacrare. Biblia o exprimă exact așa, spunând: „Așadar, acum nu mai este nicio condamnare pentru cei care sunt în Cristos Isus; căci legea spiritului - viața în Cristos Isus - m-a eliberat de legea păcatului și a morții. Ceea ce era imposibil pentru Lege - împiedicată fiind de slăbiciunea umană - a realizat Dumnezeu. Trimițându-și propriul Fiul în forma umanității păcătoase pentru a se ocupa de păcat, Dumnezeu a pronunțat sentința asupra păcatului în natura umană; pentru ca, în cazul nostru, cerințele Legii să fie îndeplinite pe deplin.” (Rom. 8: 1-4, Weymouth) Legea despre care vorbește Scriptura aici este legea pe care Iehova Dumnezeu a dat-o națiunii lui Israel prin profetul Moise. Fundamentele acestei legi au fost rezumate în Cele Zece Porunci.

¹³ Legea lui Dumnezeu a fost dată prin Moise la Muntele Sinai din Arabia în 1513 î.Cr., dar nu a remediat problemele pentru niciunul din rasa umană. Adică, aceasta nu a scos naţiunea lui Israel de sub condamnarea moştenită de la Adam, pentru că, dacă ar fi făcut-o, nu ar fi fost necesar pentru israeliți ca fratele lui Moise, Aaron, și fiii săi să slujească ca preoție pentru națiune. Legea, fiind de la Dumnezeu, era bună, perfectă în sine, dreaptă, sfântă. Dar carnea umană asupra căreia legea a fost făcută obligatorie era ceea ce a cauzat dificultatea. Carnea i-a împiedicat pe israeliți să se ridice la standardul perfecțiunii umane și să se dovedească astfel demni de dreptul la viață, fără condamnare. (Rom. 7: 15) Chiar și după ce li s-a dat legea, păcatul și imperfecțiunea și judecata adversă a lui Dumnezeu au rămas asupra israeliților la fel ca și asupra restului omenirii, cu excepția faptului că acum, fiind favorizați de un astfel de set de legi date de Dumnezeu, israeliții au intrat sub o responsabilitate specială față de Marele Legiuitor și Judecător, Iehova. Prin faptul că au încălcat această lege a legământului lor național cu Dumnezeu, israeliții au intrat sub blestemul divin. Numai moartea lui Isus Cristos pe lemn i-ar putea salva