Pagină:Stapanirile-cele-mai-inalte.djvu/10

43. Care este privilegiul și datorința hotărâtă a fiecărui membru al Societății dacă vede, că din cine se compune și că ce relație are cu Domnul și cu lucrul său de pe pământ? Care este purtarea potrivită dacă cineva nu se unește cu calea urmată de Societate? Cui trebuie să se supună fiecare membru a Sionului?

Stăpânirile cele mai înalte

„Pentru acela cel ce se opune stăpânirilor, se opune ordinului lui Dumnezeu, și cei ce se opun își vor trage condamnare” - Romani 13:2.

Partea a 2-a

¹ Iehova este stăpânirea cea mai înaltă, iar Isus Cristos împreună cu Iehova formează stăpânirile înalte, și ordinile bisericii vin de la Iehova și Isus Cristos. Fiecare membru al bisericii care se bucură de aprobarea lui Iehova și a lui Isus Cristos, trebuie să se supună cu plăcere acestei orânduieli dumnezeiești. Nu se face nici o excepție de sub această regulă; și de aceea această regulă totdeauna trebuie să fie în mintea unșilor lui Dumnezeu și să-și dea seama, ca să se conformeze ei. Este natural, că nici o nepotrivire nu există între stăpânirea cea mai înaltă, și cele înalte, deoarece Cristos este în deplină armonie cu Dumnezeu întotdeauna. După traducerea engleză Diaglott, textul se traduce astfel: „Fiecare să se supună autorităților puse asupra lui!” Apostolii încă se pot număra între stăpânirile înalte, deoarece în afară de Iehova și Isus Cristos, în biserică ei ocupă locurile cele mai presuse. Această Scriptură, creștinii de mult timp au aplicat-o asupra guvernelor națiunilor. Se vede clar, că apostolul Pavel nu la dânșii s-a referit, când a scris aceste cuvinte.
² Cuvântul „condamnare” cuprins în versul al doilea, este tradus din cuvântul grecesc „krima” și înseamnă sentință judecătorească, condamnare, după cum arată și traducerile românești. Fiecare creștin poate să vadă clar, că ordinul, sau așezământul lui Dumnezeu amintit în textul, nu se referă, la așezămintele națiunilor. Pentru că deși Dumnezeu nu a împiedicat națiunile ca să aducă legi, și să le aplice, este cert, că răspunderea pentru aceste legi, nu este a lui Iehova. Dumnezeu numai într-atât le-a dat voie, că nu i-a împiedicat în ceea ce au făcut. Dar textul nostru spune, că stăpânirea este rânduită de la Dumnezeu, și putem trage concluzia, că Dumnezeu își asumă răspundere pentru aceste stăpâniri, de care vorbește apostolul.
³ Nu se poate spune, că Dumnezeu a judecat lumea încă în timpul lui Pavel, pentru că însuși apostolul Pavel spune, că Dumnezeu a rânduit o zi (în viitor) când va judeca în dreptate lumea (atunci va fi întronată stăpânirea de dreptate) prin Isus Cristos. (Fapte 17:31; Apocalips 20:4) Judecata la care se referă apostolul Pavel trebuie să se aplice asupra bisericii, ce se va face prin acea stăpânire pe care Dumnezeu a rânduit-o pentru judecarea bisericii. Spre întrunirea acestei argumentări, să observăm următorul text: „Căci timpul a sosit, ca să se înceapă judecata de la casa lui Dumnezeu; iar dacă începe mai întâi de la noi, care va fi sfârșitul celor ce nu ascultă de evanghelia lui Dumnezeu? (1 Petru 4:17) Să examinăm pe mai departe cuvintele lui Pavel adresate către Galateni: „Eu am încrede în voi întru Domnul, că alt nimic nu veți cugeta (despre circumcizie) iar cel ce vă tulbură, va purta pedeapsa sa oricare ar fi el.” - Galateni 5:10.
⁴ Dacă judecata amintită în Romani 13, trebuie să o facă autoritățile națiunilor de pe pământ, și tot ar trebui s-o facă unii ca judecători; cea ce se contrazice cu cuvântul lui Dumnezeu. Nici un om nu este îndreptățit, fie în biserică, sau în afara bisericii, ca să judece pe cineva. „Așadar omule, oricine ai fi tu, care judeci pe altul, nu te dezvinovăți, căci prin faptul că judeci pe altul te osândești singur, fiindcă tu care judeci pe altul, faci același lucruri... Și oare crezi tu omule, care judeci pe cei ce săvârșesc astfel de fapte, și pe cari le faci și tu, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu?” (Romani 2:1,3) Pentru aceia trebuie să tragem concluzia, că „condamnarea” despre care este vorba în Romani 13:2, este acea judecată pe care Domnul a rânduit-o în organizația sa prin capul acestei organizații, sau prin aceia, pe cari i-a împuternicit la aceasta.
⁵ Miezul cuvintelor lui Pavel (Romani 13:2) este următorul: Toți aceia din biserică care se opun orânduielii stabilite pentru conducerea bisericii lui Dumnezeu, aceia se opun lui Dumnezeu, pentru ce vor primi pedeapsa de la Dumnezeu prin Isus Cristos. Că autoritățile pământești pedepsesc pe cei neleguți, adeseori atârnă de influența acuzatului ce are asupra judecătorului. În judecățile lui Dumnezeu nu există părtinire. Fie oricine individul, care se opune stăpânirii, se pedepsește fără excepție. Numai acest fapt în sine ne arată că dreptul de judecată este numai al organizației lui Dumnezeu și anume al acelor stăpâniri din organizația lui Dumnezeu care sunt chemate să facă judecata.
⁶ „Pentru că cei mari nu sunt de teamă pentru fapta bună, ci pentru rău. Voiești dar să nu te temi de stăpânire? Fă binele și vei avea laudă de la dânsa.” (vers 3) Cine sunt stăpânitorii amintiți aici? Satan este domnitorul sau prințul lumii acesteia. Dacă cuvântul stăpânire din Romani 13:3 nu se referă la așezământul biserici, atunci trebuie să se refere la Satan și la organizația sa. Oare Satan, sau oricare parte a organizației sale