Această pagină nu a fost verificată
168
TURNUL DE VEGHERE
BROOKLYN, N. Y.
Acel cuvânt grecesc este redat de Strong „funcționar, episcop, supraveghetor”. Nu adunarea, ci spiritul sfânt, care acționa ca reprezentant în absența Domnului, i-a făcut pe astfel de oameni „supraveghetori”. Toți apostolii au fost supraveghetori sau episkopoi. Cuvântul atât de des folosit de religioși, „arhiepiscop”, nu apare nici măcar o dată în scrierile apostolului. Acei bărbați credincioși au fost făcuți supraveghetori nu de votul unor creaturi, ci de spiritul sfânt, așa cum este arătat de mărturia apostolului Pavel însuși. În diferitele epistole ale scriitorilor apostolici nu apare nici o învățătură către adunări cu privire la ținerea de alegeri regulate pentru supraveghetorii adunării sau grupei. Nu se spune nimic despre votarea separat în adunări a servilor în posturi de serviciu. Scrisoarea lui Pavel către filipeni este adresată „către toți sfinții în Cristos Isus, care sunt în Filipi, împreună cu episcopii și diaconii.” (Filipeni 1:1) Nu este dată nici o învățătură cu privire la alegerea prin vot sau ridicarea mâinii.
Autoritate
25 Odată ce apostolul Pavel a fost învestit de Domnul Isus Cristos cu putere și autoritate de a numi servi în biserică, se vede clar că apostolul a avut autoritate să dea putere de a acționa altora. El i-a ales pe Timotei și pe Tit și le-a dat astfel de autoritate în acest scop. (1 Timotei 1:3, 5:21, 22; Tit 1:5) În ceea ce privește organizarea adunării sau grupei și numirea servilor, Pavel a dat instrucțiuni lui Timotei și lui Tit. Lui Tit i-a spus: „Te-am lăsat în Creta, ca să pui în rânduială ce mai rămâne de rânduit și să așezi prezbiteri în fiecare cetate, după cum ți-am poruncit.” (Tit 1:5) Dacă Timotei și Tit ar fi fost doar simpli alegători în adunare, ale căror voturi n-ar fi fost luate în considerare mai mult decât ale altora din aceeași adunare, cu siguranță apostolul nu i-ar fi instruit în mod special cu privire la cum ar trebui făcută organizarea. Aceste texte scripturale arată, deci, că Pavel era împuternicit să acorde lui Timotei și lui Tit putere și autoritate pentru a încheia organizarea grupelor și adunărilor.
26 Religioșii au aplicat greșit aceste texte scripturale, rezervându-și puterea de a face numiri, pentru ca astfel clerul să-i țină sub control pe membrii din țările lor, pentru scopuri egoiste. Astfel, ei s-au făcut șefi, s-au înălțat și s-au glorificat pe ei înșiși și s-au înălțat mai presus decât „turma de rând” a adunării, pe care au numit-o și încă o numesc „laici”, o clasă deosebită de cler. Pentru a evita o astfel de deosebire nepotrivită între șefii clerului și oamenii de rând, în timpul perioadei Ilie a fost adoptată și urmată practica votării, în fiecare adunare, de fiecare membru, numind sau alegând astfel bătrâni sau diaconi; toți câți erau disponibili erau astfel aleși, pentru ca toți să poată avea ceva de
făcut. Acum a sosit timpul pentru o procedură diferită. De ce? Cel mai puternic motiv este faptul că Domnul Isus Cristos este la templu și toți cei în Cristos au ajuns la o stare de maturitate, adică la starea bătrânilor sau a celor maturi și toți sunt la un nivel exact, iar Domnul Isus Cristos are controlul deplin.
27 „Autoritățile superioare” sunt Iehova Dumnezeu și Isus Cristos, iar autoritatea de a „pune mâinile” este restrânsă sau limitată la un număr pentru a fi supraveghetori, ca apostolii, Timotei și Tit. Aceasta este o recunoaștere clară a Autorităților Superioare și un mod de acțiune sub autoritatea și îndrumarea Lor. O astfel de limitare a punerii mâinilor este o măsură de siguranță, deoarece discipolii mai tineri și neștiutori și cei mai puțin maturi sunt, prin urmare, mai puțin calificați și mai puțin prevăzători, și de aceea nu atât de potriviți pentru a ocupa astfel de locuri ca și cei maturi. Astfel, Timotei a fost instruit să nu pună mâinile peste nici un om fără ca mai întâi să analizeze acest lucru cu grijă și rugăciune, acționând cu prudență sub îndrumarea Domnului. Punerea mâinilor nu făcea din persoana astfel aleasă o categorie superioară de creștin. Însemna doar că o astfel de persoană avea o responsabilitate concretă repartizată în anumite limite, și că adunarea consimte cu acest aranjament și acționează în deplină armonie cu acesta. Rămâne adevărat faptul că, după cum este scris, „voi toți sunteți frați” și „voi toți sunteți una în Isus Cristos” (Matei 23:8; Galateni 3:28); pentru acest motiv toți sunt la același nivel în ce privește distincția sau rangul. Se pare că bătrânii sau supraveghetorii și diaconii nu erau numiți pentru un termen limitat de un an sau mai puțin, ci pe viață sau atâta timp cât rămâneau credincioși în îndeplinirea sarcinii. O astfel de regulă nu s-ar putea aplica, totuși, servului de grupă, care poate fi numit anual în organizarea din nou a serviciului și când factorul determinant în alegerea lui este măsura de credincioșie, zel și eficiență. Lucrul important este activitatea în serviciu pentru înaintarea generală a intereselor Împărăției.
28 În zilele apostolilor, adunările din diferitele părți ale țării nu erau unități independente, fără supraveghere centrală. Ei erau controlați de corpul central, pe care Isus Cristos l-a stabilit prin apostolii credincioși, fapt arătat în darea de seamă din Fapte 15:2-30. Și nici numirea servilor nu era responsabilitatea fiecărei adunări separate fără confirmarea și controlul autorității centrale, adică apostolii sau reprezentanții lor direcți. În virtutea autorității conferite lui de spiritul sfânt, Pavel a hotărât („rânduit”) chestiuni vitale pentru adunare, dar numai după cum Domnul prevăzuse: „Încolo, fiecare să rămână în starea în care l-a așezat Domnul și în care l-a chemat Dumnezeu. Astfel am rânduit în toate bisericile.” - 1 Corinteni 7:17, Diaglott.
