Această pagină nu a fost verificată
15 Martie, 1936
TURNUL DE VEGHERE
93
Pe tot parcursul construcției arcei, răutatea a continuat să crească. Nefilimii care își luaseră trupuri umane, sub conducerea lui Satan, se dedaseră la orice crimă imaginabilă, iar oameni de renume li se alăturaseră în orice crimă imaginabilă, iar gândurile lor nu erau decât rele. Finalizarea arcei și intrarea lui Noe în ea avea să fie un semnal pentru acești diavoli în formă umană și pentru sclavii lor umani să se delecteze cu cea mai mare veselie, desfrâu și crimă. Diavolul sau unii dintre îngerii săi, la acea vreme, ar fi făcut, fără îndoială, un foc de tabără din arcă și ar fi distrus-o pe ea și pe locatarii acesteia, dacă mâna Domnului nu i-ar fi oprit. Martorul credincios al lui Dumnezeu se afla în interiorul acelei arca. Domnul Dumnezeu Îi protejează întotdeauna pe cei credincioși ai săi. Promisiunea din Psalmul treizeci și patru, versetul șapte, este: „Îngerul Domnului înconjoară pe cei ce se tem de el și îi eliberează.”
Timpul a sosit acum când Dumnezeu își va demonstra puterea și își va magnifica numele înaintea întregii creații. Scripturile arată că acești Nefilimi, care își părăsiseră starea lor inițială materializându-se ca oameni, au corupt-o și au transformat-o în răutate. Că acești îngeri căzuți care au corupt rasa umană au fost umiliți, Scripturile o afirmă clar. Mărturia din cea de-a doua epistolă a lui Petru, capitolul doi, versetul patru, spune: „Dumnezeu nu i-a cruțat pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în iad și i-a pus în lanțuri de întuneric, ca să fie păstrați pentru judecată.” Apostolul Iuda, în versetul al șaselea al epistolei sale, se referă la aceeași chestiune, spunând: „Și pe îngerii care nu și-au păstrat starea lor inițială, ci și-au părăsit locuința, i-a păstrat în lanțuri veșnice, în întuneric, pentru judecata zilei celei mari.” Acum, bărbații și femeile rele de pe pământ trebuie să-și confrunte soarta. Ei au ajuns la deplinătatea răutății și trebuiau să moară.
Animalele fuseseră adunate în corabie, așa cum îi poruncise Dumnezeu lui Noe. Aceasta a marcat al șasesutelea an al vieții lui Noe. Era în a șaptesprezecea zi a celei de-a doua luni. Ora condamnării pentru lumea nelegiuită lovise. Departe, la nord, se auzea un vuiet puternic, ca și cum munții ar fi fost smulși din temeliile lor. Departe, din sud, un sunet teribil similar umplea aerul. Fiarele sălbatice și păsările cerului simțeau apropierea unei calamități teribile. Un mare potop de ape năvălea atât dinspre nord, cât și dinspre sud. Relatarea păstrată în Geneza, capitolul șapte, versetul unsprezece, spune: „Toate izvoarele adâncului cel mare s-au spart și zăvorurile cerurilor s-au deschis.” Prin văi, ziduri puternice și solide de apă se revărsau. Tremurând, zdrobind și prăbușindu-se, veneau aceste ziduri de o putere irezistibilă. Peste valul potopului erau purtate grinzi mari, clădiri dărâmate, cantități de pământ și bolovani uriași. Odată cu potopul au venit vânturi puternice care au înghețat măduva în oasele creaturilor care nu cunoscuseră niciodată frigul. Ajungând într-o cetate, potopul l-a distrus și i-a făcut
praf clădirile. Îngroziți, oamenii au fugit în dealuri, doar pentru a privi cum se apropia potopul aducând moarte și distrugere a tot ce-i stătea în cale.
Cu o furie crescândă, apele au năvălit înainte. Timp de patruzeci de zile și patruzeci de nopți, torentele s-au revărsat dinspre nord și sud și de sus. Tot mai sus s-a ridicat potopul până când dealurile au fost acoperite. Valurile au măturat de pe creste oamenii și animalele supraviețuitoare. Apoi potopul a lovit marea arcă. Marele vas a gemut, iar grinzile sale au scârțâit. Apoi apele puternice au ridicat-o sus deasupra pământului, iar arca a plutit pe sânul mării nou create. Vântul s-a întețit cu furie, pământul s-a clătinat și a tremurat, iar inundațiile au continuat să crească până când apele au acoperit dealurile și munții; și tot ce era în el suflare a murit.
Relatarea grafică a unui martor ocular din capitolul șapte din Geneza, versetele optsprezece-douăzeci și patru, spune: „Și apele au prevalat și s-au mărit foarte mult pe pământ; iar arca a plutit pe fața apelor. Apele s-au înmulțit foarte mult pe pământ și au fost acoperite toate dealurile înalte care erau sub cer. Apele s-au înmulțit cu cincisprezece coți în sus și munții au fost acoperiți. Și a murit orice făptură care se mișca pe pământ, păsări, vite, fiare și orice târâtoare care se târăște pe pământ și orice om, tot ce avea în nări suflare de viață, din tot ce era pe uscat, a murit. Și toate ființele vii care erau pe fața pământului au fost distruse, atât omul, cât și vitele, și toate lucrurile stranii, și păsările cerului; și au fost distruse de pe pământ: numai Noe a rămas în viață, împreună cu cei care erau cu el în arcă. Și apele au prevalat asupra pământului o sută cincizeci de zile.”
Dumnezeu Și-a justificat numele în mintea lui Noe și a celor care au supraviețuit împreună cu el și în mintea îngerilor din ceruri. Toate națiunile, semințiile și popoarele care ar urma să se născă vreodată din Noe și din fiii săi ar fi știut despre această demonstrație puternică a puterii lui Iehova sau cel puțin ar fi avut ocazia să afle. Dar unii vor refuza să creadă. Toate popoarele care au trăit pe pământ de la vremea lui Noe au văzut dovezi ale marelui potop. Dar, așa cum a fost pe vremea lui Noe, cei care și-au întors mintea de la Domnul, care refuză să creadă în Cuvântul său, neagă potopul și sunt ignoranți cu privire la lucrările pe care Dumnezeu are de gând să le îndeplinească în curând.
„Căci”, așa cum se arată în traducerea Weymouth a cărții a doua a lui Petru, capitolul trei, versetele cinci până la șapte, „ei sunt orbi voit față de faptul că au existat ceruri care au existat odinioară și un pământ, acesta din urmă ieșind din apă și extinzându-se continuu prin apă, prin porunca lui Dumnezeu; și că, prin intermediul acestora, rasa umană existentă atunci a fost inundată de apă și a pierit. Însă cerurile de acum și pământul de acum sunt, prin porunca aceluiași Dumnezeu, păstrate, rezervate pentru foc, în pregătirea
